[ dreapta credintă ] [ drumul sufletului dupa moarte ] [ yoga ] [ magie. vrăjitorie ] [ diavol ] [ sex ] [ avort ] [ noroc ] [ superstitii ] [ OZN ] [ muzica rock ] [ bioenergie ] [ horoscop ] [ noile buletine 666 ] [ alte religii ] [ televizor ] [ vise ] [ stiintă si religie ] [ păcate ] [ canoane ] [ căsătorie familie ] [ rugăciuni ] [ cum postim ] [ asceza ] [ foto galerie ] [ interviuri online ] [ psaltică MP3 ] [ calendar ortodox ] [ cărti ] [ duhovnici ] [ noutăti ] [ index ]
 



MARII INITIATI AI INDIEI SI PARINTELE PAISIE
de Dyonysios Farasiotis



CUVÂNT CĂTRE CITITOR

Mă socotesc pe mine însumi fericit pentru faptul de a fi cunoscut de-a lungul vietii oameni de seamă, precum bătrânul Paisie. Ei m-au ajutat foarte mult în drumul meu. Mi-au dăruit experiente minunate si au răspuns în acest fel dificilelor întrebări cu care m-am luptat vreme de multi ani: De ce există lumea? Există Dumnezeu? Cum trebuie să trăiesc? Cine sunt? In ce constă firea mea? Voi înceta să exist după moarte?...

Trăiam si mă miscăm cufundat într-o taină. Lumea, viata, mi se revelau ca o uriasă taină... Dar cea mai intimă taină a mea eram eu însumi. Sinele meu... acest necunoscut. îmi era pur si simplu cu neputintă să trăiesc fără a dobândi răspunsuri la asemenea întrebări. în jurul meu, în societate, oamenii manifestau un acut dezinteres pentru acest tip de probleme. Viata societătii se conformează unui program având la bază o serie de valori „economice“. Viata indivizilor se subordonează aceluiasi program. Viata mea era asadar inevitabil programată. Altii se gândiseră pentru mine, înaintea mea. Voi obtine diploma de licentă, îmi voi satisface stagiul militar, îmi voi procura un serviciu bun, mă voi căsători, voi avea copii, voi pleca în câteva excursii si vacante, voi iesi la pensie, voi muri... Proiectul era astfel finalizat... Dar care să fie rostul adevărat al tuturor acestor etape? în fond, care este sensul, scopul vietii?

Stereotipiile fiecărei zile sunt consternante: dis-de-dimineată pornim grăbit spre locul de muncă, unde petrecem opt ore de lucru - care de obicei nu ne furnizează nici o satisfactie si ne absorb toată energia -apoi casă, mâncare, putin somn de după-amiază, lâncezeala televizorului, fotbal, scenete umoristice, nelipsitele stiri menite să ne spună ce ar trebui să ne intereseze si ce părere ar trebui să avem despre diverse chestiuni absolut secundare, apoi somnul... si iarăsi de la capăt. Din când în când mai întâlnim si câte un prieten, mergem împreună la o tavernă, spunem un banc... Cine are mintea sau cutezanta de a pune măcar în discutie si probleme serioase?... Trece si această zi „fără nici o durere“ si „în mod plăcut“, si astfel se scurge întreaga noastră viată. Acesta este tabloul activitătilor omului occidental contemporan.

Asa ceva n-am putut tolera. Mă exaspera gândul că într-un chip asemănător se va consuma si viata mea, fără să înteleg ce mi ce întâmplă. Sufeream cumplit... întregul cancer al societătii, uriasa multime inertă si obedientă, mă obligau să mă conformez si să-mi ignor întrebările, să renunt la strădania de a afla răspunsuri. Mă simteam precum Sisif, prizonier al unui efort zadarnic... încercam din răsputeri să rezist, dar fără succes. Mă apropiam de prăbusire. Exact atunci l-am cunoscut pe bătrânul Paisie. Atunci au venit minunatele experiente, darurile duhovnicesti. Se spulbera astfel nestiinta, si aflam răspunsurile îndelung căutate.

Am petrecut ani de zile bucuros si fericit în „singurătatea“ mea. Purtam în suflet aceste daruri duhovnicesti. Din când în când le scoteam din „vistieria“ inimii, mă minunam si mă bucuram de ele... Ce-mi dăruise Dumnezeu! încet-încet am început să mă gândesc si la ceilalti oameni...

Mă frământam încercând să-mi dau seama dacă ar trebui scoase sau nu la iveală toate acestea. Nu dati cele sfinte câinilor, nici nu aruncati mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare si, întorcându-se, să vă sfâsie pe voi, a spus Hristos (Matei 7, 6). Cunosc sensul acestor cuvinte din experienta personală. Cunosc, de asemenea, si împotrivirea oamenilor, căci le-am vorbit unora dintre ei despre toate lucrurile acestea. E primejdios, dobândesti dusmani atunci când vorbesti despre Adevăr. Epoca noastră iubeste mai curând minciuna...

Trebuia să scriu, să vorbesc. Tăcerea ar fi fost vinovată, egoistă. De altfel, nu se cuvenea ca toate aceste întâmplări minunate să se piardă în adâncul întunecat al uitării. Ele sunt deosebit de pretioase.

De vreme ce omenirea cheltuieste atâta hârtie si cerneală pentru a tipări mormane de maculatură (ziare de scandal, reviste pornografice, periodice de modă, jurnale sportive etc.) care distrug mintile omenesti, apreciez că tipărirea acestor rânduri si oferirea lor oamenilor nu este lipsită de valoare.

I-am spus-o bătrânului Paisie, întrucât intentiile mele îl priveau si pe el în mod direct, si mi-a dat binecuvântare să scriu o carte. Am discutat de câteva ori despre aceasta. O dată m-a rugat chiar să mă opresc din scris, iar după câteva luni mi-a îngăduit să continui.

Scriu de asemenea si pentru mine însumi; spre aducere aminte, spre a nu uita mai târziu, spre a întelege mai bine. Precum se pare, aceste întâmplări îmi sunt izvor nesecat de cunoastere. Pe de altă parte, există oameni cărora le pasă de mine, si as fi vrut să le ofer prieteneste ceea ce am, căci comunicarea este si o necesitate a mea; apoi, îmi doresc ajutorul lor spre a fi evaluate aceste lucruri. Voiesc, în acelasi timp, să am pe drumul vietii însotitori care să mă cunoască si pe care să-i cunosc fiintial, în profunzime.

Oare nu există suflete surori, de care să fiu atasat, desi nu le cunosc personal? Cine stie dacă nu se vor naste oameni care să aibă aceleasi întrebări si aceleasi nelinisti? Poate că nu-i un ajutor substantial, dar este un indiciu, o mărturie... „Priviti, este cineva care spune că există aceste minuni uriase, că nu sunt mituri, basme, închipuiri“... Le-am trăit, le-am auzit, le-am văzut cu ochii mei, le-am simtit pe pielea mea. Nu este oare un semn de curaj a continua drumul? Căutati si veti afla (Luca 11, 9). Eu am căutat si am aflat cu adevărat.

Nu am avut si nu am nici un fel de calităti deosebite. Am vrut numai să aflu, să stiu: Cine sunt? Unde mă găsesc? Ce se întâmplă cu această lume? Unde voi merge? Ce se întâmplă după moarte? Cum trebuie să trăiesc? Ce este esential si ce nu este esential?

Am dobândit, sau mai precis mi-au fost dăruite toate aceste răspunsuri ca un dar nepretuit, si astfel pot trăi astăzi mai departe, plin de recunostintă pentru cei care mi-au împărtăsit viată, cunoastere, iubire.

Este adevărat că m-am gândit si la copiii mei. Socotesc că această carte va fi un însemnat dar adus lor.

în sfârsit, mi-as dori ca acest infim obol al meu să fie o pietricică adusă la temelia uriasei mele familii, Adamul lui Dumnezeu, omenirea întreagă. Să prelucreze această pietricică în mintea si sufletul ei, apoi să o iubească sau să o uite.

Ceea ce urmează să fac este o dezgolire, o dezvelire de sine; sunt bucăti foarte scumpe din sufletul meu. Mă tem să nu fiu rănit din neatentie sau nestiintă. îmi voi lua măsurile mele de precautie, voi păstra o anumită distantă, dar voi duce lupta comunicării până la sfârsit. Voi face tot ceea ce depinde de mine. Pentru rezultat nu sunt răspunzător numai eu, ci si felul în care se proiectează intentia cititorului.

Aceste întâmplări, aceste experiente au adus în mine multe transformări. „Tu te-ai schimbat cel mai mult dintre noi toti“, mi-a spus o prietenă după ce lipsisem doi ani. într-adevăr, fusesem cu totul altfel în trecut. Mai tânăr, cu un alt mod de viată, cu o altă minte, foarte diferit, de nerecunoscut în comportament, în înfătisare, în asumarea unor valori. Si totusi - ce taină! - rămân aceeasi persoană, păstrez acelasi caracter.

Nu sunt scriitor profesionist, nici nu am veleităti si pretentii literare. Relatez pur si simplu istoria mea. Nu expun teorii, nu produc idei noi, nici nu sondez cuceritoare probabilităti. Nu emit reflectii, nu sustin anumite puncte de vedere. Mă limitez la a expune întâmplările pe care le-am trăit. Niste întâmplări care sunt de necrezut pentru omul contemporan obisnuit.

îmi propun să realizez o simplă descriere; valorizarea ei vă revine dumneavoastră. Există anumite părti scrise chiar atunci când s-au petrecut faptele. M-am străduit să le articulez într-un întreg inteligibil, întâmplările sunt uluitoare, de vreme ce eu însumi nu le pot pătrunde cu mintea. Mai presus de fire, uimitoare, stranii, izbitoare, aducătoare de cunoastere, ele produceau adevărate furtuni în fiinta mea. De aceea voi releva si sentimente personale, de vreme ce si ele sunt rezultatul acestor întâmplări.

Desigur, evenimentele experientei sunt cărămizile cu care individul îsi clădeste edificiul întelegerii, conform schitei preexistente - constând în caracterul omului si viziunea sa asupra lumii - ce functionează în acest caz asemenea patului lui Procust.

Omul obisnuit... Acest Procust care urmăreste să aducă totul la măsurile lui, pentru a nu fi incomodat în „fericita“ sa letargie. Va ironiza, va calomnia, va denatura, va urî, va combate, va înlătura tot ceea ce îl depăseste. Nu acceptă să gândească, televizorul 1-a făcut să urască ratiunea. Nu admite să se problematizeze, e prea epuizant. Civilizatia contemporană 1-a fragilizat considerabil, le vrea pe toate usor. în felul acesta rămâne la suprafata vietii, încătusat numai în lucrurile materiale.

Este mort duhovniceste. „Trăieste“ într-un sens strict biologic, numai cu trupul. Tot interesul lui este centrat doar în aria functiilor fiziologice. Astfel dobândeste o tot mai pronuntată alipire de materie, de lucrurile materiale. El a dispretuit realitatea cea mai înaltă a fiintei sale, sufletul său vesnic, si s-a atasat exclusiv de trupul său. Astfel a ajuns numai trup si s-a condamnat pe sine la o viată lipsită de demnitate. Omul fiind în cinste n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte si s-a asemănat lor, spune Scriptura (Ps. 48, 12).

Există însă cu adevărat oameni care îsi pot elibera mintea si sufletul din atractia hipnotică a modului contemporan - materialist - de viată, care pot comunica si primi mesaje duhovnicesti, care au puterea si tăria de a schimba tot ceea ce trebuie schimbat spre mai bine, care au îndrăzneala de a face marele salt, care au smerita năzuintă de a ajunge la izvorul duhovnicesc al lumii, la izvorul vietii, la Duhul Cel Sfânt, la Dumnezeu.

Acestia salvează măretia omului în epoca noastră -a trivialitătii si ignorantei. Mă plec în fata lor ca un umil slujitor, si le cer dintru început iertare pentru lipsurile si neajunsurile mele.

Cartea este autobiografică. întâmplările care sunt descrise s-au petrecut pe durata a aproximativ zece ani si sunt expuse condensat. Este ca si când as fotografia evenimentele mai importante, le-as dispune într-o oarecare ordine cronologică si le-as prezenta apoi într-o relatie de interconexiune. Se creează astfel posibilitatea formării unei viziuni de ansamblu si a aprofundării unora dintre întâmplări.

Este de domeniul evidentei faptul că trăim în epoca reclamei, si nu a calitătii produselor. Eu încerc să mă comport ca o fiintă cugetătoare în fata „produselor“ religioase; cuget însă în lumina experientelor pe care le-am trăit.

Aduc calde multumiri tuturor celor care au ajutat la realizarea acestei cărti, fie cu propuneri, fie cu recomandări si sfaturi, fie îndreptând greselile si neajunsurile mele, punându-si la dispozitie talentul si cunostintele lor. In spiritul celei mai nobile modestii, au preferat anonimatul... Să-i răsplătească Dumnezeu.

Autorul

...



ÎNTÂLNIREA MEA CU BĂTRÂNUL PAISIE

Vizita în Sfântul Munte mă problematizase. Răspunsurile pe care monahii le dăduseră tuturor nedumeririlor mele mă provocau. Peste putin timp m-am reîntors, pentru a cerceta totul mai profund.

Am mers la mănăstirea Kutlumusi. Voiam să discut cu părintele A. După-amiezile,. când îsi termina obligatiile, sedeam într-un balcon si discutam. Era inteligent, cordial si instruit în materie de ocultism. îl pretuiam.

- Părinte A., să-mi vorbesti despre rău ca dispozitie a sufletului omenesc, accept! Dar să-mi vorbesti despre Diavol ca persoană, mi se pare prea exagerat.

- Dacă asta-i realitatea, ce altceva să-ti spun?

- Si tu de unde stii? L-ai văzut tu însuti?

A râs.

- Parcă numai o dată?! Dar numai eu crezi că l-am văzut? Sunt si alti părinti care s-au războit cu el.

- Cum l-ati văzut, adică?

- Uite, odată a venit si ne-a stricat toate grădinile mânăstirii.

- Cum adică le-a stricat?

- Le-a stricat. A rupt lemnele, a smuls plantele din rădăcină, le-a întors pe toate cu susu'n jos.

L-am privit cu neîncredere. S-a uitat la mine, a zâmbit si a continuat.

- Ti se pare de necrezut, dar chiar asa este.

- Tu ai vreo experientă personală? l-am întrebat.

- A venit mai demult în chilia mea si m-a lovit, iar a doua zi aveam dureri.

Mi-am amintit inexplicabila lovitură în spate pe care o primisem în trecut, atunci când eram cu fata aceea, si l-am întrebat cu interes:

- L-ai văzut cu ochii tăi?

- Uneori îl vezi, alteori nu. Odată au venit trei draci si îi vedeam, făceau glume.

- Si tu cum ai reactionat?

- Râdeam, ce să fac? De vreme ce erau comici...

Il priveam neîncrezător, dar cu interes. îmi aduceam aminte de experientele mele. Nu cumva aceasta era explicatia zgomotelor, a usilor care se trânteau, a bătăii pe care o încasasem?

- Fac si gălăgie? am întrebat.

- Oho! Crezi că doar gălăgie? Anul trecut, cam pe vremea aceasta, aveam o călugărie în mănăstire. Un frate începător urma să devină monah. Trebuia să ne adunăm la ora 3, înainte de zori, la biserică. în acea noapte, un demon a trecut pe la toate chiliile: trântea usi, ferestre, urla, lătra... A fost un adevărat prăpăd. Ne-am adunat cu totii jos la biserică încă de la 12, spre a fi împreună. Noi, cei tineri, eram înspăimântati.

Continuam să fiu neîncrezător si uimit de ceea ce auzeam.

- Uite cum stau lucrurile: Diavolul nu vrea să-si deconspire existenta în fata oamenilor, pentru că în felul acesta îi poate lupta mai usor. Pe ascuns. Nu te feresti de un inamic a cărui existentă o ignori. însă o dată ce l-ai descoperit, nu mai are sens să se ascundă, asa încât se luptă cu tine la arătare.

Mi-a relatat si alte întâmplări. Am discutat despre yoga, despre puterile ascunse ale omului. Oare nu se pot ele explica având ca bază autosugestia sau psihanaliza? Nu sunt iluzii? Nu cumva „subconstientul“, asa cum spune Jung, ne joacă feste? Nu cumva toate acestea nu sunt altceva decât manifestări ale mintii noastre? Am dezbătut în detaliu toate aceste aspecte.

In după-amiaza următoare, discutând, mi-a sugerat să încerc să-i văd „aura“, în timp ce el se ruga cu siragul de mătănii. îi spusesem că am avut cândva capacitatea de a vedea aura oamenilor. într-adevăr, m-am străduit, dar fără succes. Atunci mi-a vorbit despre părintele Paisie.

- Aici, ceva mai sus, este un călugăr care face minuni - părintele Paisie!

N-am fost deloc impresionat. Aproape că nici nu l-am luat în seamă. „Si ce-i cu asta? mă gândeam. Si yoghinii au astfel de puteri. Am si eu o mică experientă“.

Mi-a cerut să-i arăt câte ceva din exercitiile yoghine pe care le făceam. Prin urmare, am încercat să meditez si să mă concentrez, asa încât să-i văd limpede aura. Brusc am simtit o schimbare în rău.

- Ti-ai dat seama? l-am întrebat. Ai simtit?

Incetasem să mai încerc, căci mă nelinistisem din pricina intensei schimbări mentale si sufletesti ce mi se întâmplase. Părintele A. se îngrijoră. Mă simteam ciudat. Am luat inconstient un creion ca să desenez. Atunci s-a întâmplat ceva foarte... straniu.

Am început să desenez foarte usor, cu trăsături sigure de creion, niste chipuri. Mâna mergea singură. Erau niste chipuri urâte, scabroase: nasuri, urechi, dinti mari -expresii potentate si sugestive ale răutătii si dezgustului. L-am privit cu nedumerire pe părintele A.

- Priveste, i-am zis, si i-am arătat fetele.

Erau întocmai precum chipurile demonilor din picturile despre iad. Eram si eu uimit de ceea ce făcusem. Stiam că n-am o asemenea îndemânare la desen. îmi simtisem mâna mergând singură. Nu stiam ce va iesi pe hârtie. Adică nu avusesem în mintea mea nici o idee pe care să încerc să o trec pe hârtie, ci s-a întâmplat ceva independent de vointa mea.

Văzând schitele, părintele A. a înteles imediat lucrarea demonică si a simtit nevoia să se roage în liniste. S-a ridicat si mi-a spus:

- Te las acum... Mai stăm de vorbă mâine.

Si a plecat alergând pe scări.

Am rămas singur. Eram iritat din pricina celor ce mi se întâmplaseră. Mă simteam ca si cum altcineva mă folosea fără voia mea. M-am străduit să neutralizez această influentă care se exercita asupra mea. Am încercat să-mi controlez mâna. „Acum voi desena o bisericută“, m-am gândit. în ciuda tuturor eforturilor, a fost imposibil să o schitez. Mi-au iesit din nou acele chipuri oribile! „O să fac ceva mai usor. Voi desena o turlă, si am să-i pun deasupra o cruce“. în loc de aceasta, pe hârtie ieseau sâni de femeie dezgoliti! Nu-mi puteam controla mâna. M-am pierdut cu firea si am aruncat hârtia. Eram speriat, confuz, nelinistit. „Ce mi se întâmplă?“. Simteam încă asupra mea acea transformare. M-am retras si m-am întins pe pat enervat, sperând să mă linistesc dormind.

In dimineata zilei următoare, părintele A. a venit la mine si mi-a propus să merg să-1 întâlnesc pe părintele Paisie. Mi s-a părut o idee bună. Mi-a dat detalii despre drum si am pornit.

Am ajuns lângă chilia bătrânului si am tras de sârma clopotelului de la intrare.

Peste câteva clipe, cineva a strigat de la fereastră:

- Ei, copile, ce doresti?

Am lăsat sârma din mână.

- Părinte, nu-mi deschizi? am întrebat.

Atunci a dat drumul la chei pe sârmă.

- Incuie la loc, mi-a strigat.

Am intrat în curte, am încuiat în urma mea si am urcat spre casă. Când am ajuns în fata casei, sub balcon, bătrânul mi-a cerut să-i dau o jachetă care căzuse pe jos.

Am apucat jacheta si am ridicat capul, întinzând mâna ca să i-o dau. Bătrânul s-a aplecat peste balcon să o apuce. Ochii nostri s-au întâlnit pentru prima dată. Ce privire era aceea!... Ochii lui mari, negri asemenea cărbunelui slefuit, străluceau ca niste scântei. Ce putere era aceea?! Era ceva sfânt în acea privire. Ceva care covârsea firea omenească, atât cât o cunoscusem eu până atunci!

Fulgerător mi-am plecat capul. N-am rezistat acelei măretii duhovnicesti pe care am întâlnit-o înaintea mea. Eram prea mic... Mă umplusem de teamă sfântă. Inaintea de a apuca să fac înconjurul casei, cale de aproape 30 de metri, mă simteam de parcă mi se descoperise o taină adâncă despre potentele firii omenesti.

Când ne-am reîntâlnit după câteva minute, am văzut în fata mea un bătrânel minunat. Ochii erau normali, nu se mai vădea nimic din măretia duhovnicească de mai înainte. Era un om obisnuit. Am sezut într-un coltisor si ne-am luat cu vorba.

- Părinte, eu nu sărut mâna preotilor, căci nu cred.

- De vreme ce nu crezi... bine faci, a răspuns el.

Am discutat vrute si nevrute. Era atât de bun, de blând... în câteva minute ne apropiasem mult sufleteste. Am simtit o mare bucurie, apropiere si încredere. Desigur, la aceasta au contribuit virtutile si discernământul bătrânului.

La un moment dat, râzând bucuros, bătrânul mi-a cerut voie să mă ajute duhovniceste.

- Să păsesc înlăuntrul tău? a întrebat.

- Da, părinte, am răspuns plin de încredere.

- Până si picioarele îmi miros urât, a spus el, insinuând prin aceasta că ar avea neajunsuri duhovnicesti.

Am zâmbit! Omul acesta era curat precum cristalul, si bun precum Hristos.

- Nu contează, părinte, eu vreau, am răspuns.

Atunci a pătruns în sufletul meu. Am simtit ceva delicat, grijuliu si gingas, ceva tămăduitor, luminos, ceva puternic pogorându-se asupra mea. Am simtit ca o transfuzie de lumină în suflet. O lumină lină...

Mi-a adus o pace bucuroasă, adâncă. O asemenea pace, ca si când m-as fi întors la mine acasă după un îndelungat si crâncen exil. O pace egală cu o nastere din nou; eram ca si când m-as fi aflat în bratele lui Dumnezeu. Am avut asadar revelatia aceasta: că există asa ceva în lume! Că-i este cu putintă omului să devină astfel! Câtă uimire, câtă nedumerire, câtă bucurie...

Bătrânul se bucura împreună cu mine. Mă mângâia. L-am îmbrătisat fericit. M-am rusinat apoi de acest gest. Eram descumpănit. Ce fusese mai mare, nerusinarea sau dorul meu arzător? Insă bătrânul mi-o îngăduise. Mă mângâia pe păr, în vreme ce acel ceva care ne unea devenea tot mai luminos, tot mai intens. Iesisem din sine-mi. Mă „îmbătasem“. Dar comportamentul meu era cuviincios, linistit, cumpătat.

Aceasta era prima oară când experimentam „betia cea cumpătată“.

Am pornit spre mănăstire complet schimbat sufleteste, mental, emotional. M-am întors alt om. Monahii pe care i-am întâlnit mă întrebau zâmbind cu substrat:

- De la părintele Paisie vii?

Erau evidente darurile bătrânului care se revărsaseră asupra mea. Le vedeau si ei. De altfel, îmi simteam sinele cufundat într-un fel de lumină mentală.

- Da, răspundeam cu bucurie ca un... novice printre veterani.

Da, cu adevărat se petrecuse si cu mine acel lucru minunat, tainic, dumnezeiesc.

Apoi m-am întors în oras. Acolo am continuat să trăiesc la fel ca înainte. Totusi mă problematizasem, si chiar am cumpărat o carte foarte bună - „Staretul Siluan“ - pe care mi-o recomandase părintele A. Practic, însă, viata mea nu se schimbase cu nimic.

...



ÎNTÂLNIREA CU SWAMI YOGAMUKANANDA

In acea perioadă viata mea era influentată de multi factori. O puternică înrâurire avea rugăciunea bătrânului, pe care o simteam în diverse momente ale zilei sau ale noptii revărsându-se pasnic peste sufletul meu tulburat, dăruindu-mi o oază de bucurie în adânca mea durere si o anumită limpezime si liniste în torentul gândurilor. Simteam mângâierea unei puteri care mă întărea, si dobândeam încetul cu încetul o nădejde care mă tinea departe de impas si de autodistrugere.

De cealaltă parte, nu contenisem cu vechile mele obiceiuri rele, care cu anii deveniseră patimi ce-si întinseseră în sufletul meu rădăcini adânci si viguroase. Mă duceau de nas.

încercam să umplu golul din viata mea cu lucruri materiale si cu filosofii, dar acest gol se mărea, iar agonia se întetea... Creierul depunea eforturi febrile pentru a afla răspunsuri si solutii. Cărti, multe cărti... Multă lectură, multă reflectie. Filosofii, doctrine, muzică, tehnică... dar nici un rezultat, nici o dezlegare, nici o iesire.

Bătrânul îmi arăta nenumărate lucruri. Lucruri mari si minunate. Lucruri esentiale si înăltătoare. Nu-mi vorbea prin cuvinte, ci îmi dăruia trăiri. Atingea sufletul meu cu sufletul lui, ne lega iubirea sa dulce, arzătoare, si îmi dăruia ochii săi duhovnicesti ca să-i văd inima, ca să văd în general.

Astfel a început să se destrame treptat norul dens care mă învăluia. Lumea mi se descoperea într-o tainică adâncime si bogătie. Viata dobândea sens, iar cunoasterea existentei acestor lucruri era un alt fel de plăcere. O plăcere adevărată care nu se sfârsea, care devenea tot mai adâncă si mai intensă, care, atunci când se retrăgea, lăsa în urmă bucurie, iar nu tristete. Aceasta era plăcerea duhovnicească.

De atunci si până astăzi, am păstrat această înclinatie către contemplarea tainei. Norii, păsările, soarele, copacii, stâncile, animalele, marea, oamenii, întreaga lume mi se descoperea ca o taină necuprinsă. Iar cea mai mare si mai intimă taină era sinele meu însusi. Mi se părea atât de minunat si atât de necunoscut... Ce ascundea lumea? Ce ascundea sufletul? Intuiam că acestea sunt lucrurile esentiale si voiam să le cunosc.

Simteam că toate se află sub un control anume. O putere ascunsă, nevăzută, le stăpânea. Rebel si anarhist în conceptii cum eram pe atunci, voiam să scap de acest control, de această putere.

Sufeream si multe alte influente în afară de cele ale bătrânului. Viata mea destrăbălată mă expunea acestor influente. Interesul meu pentru ocultism, ezoterism, magie „albă“, yoga, zen, buddhism, s.a.m.d., nu se diminuase. N-aveam deloc un punct de vedere clar asupra tuturor acestora. Mi se păreau importante, dătătoare de sperantă, capabile la rândul lor să reveleze posibilitătile vietii adevărate. Făgăduintele erau multe si mari... Le dădeam crezare.

Desigur, bătrânul mă avertizase:

„Uite, copilul meu, există două puteri în lume: Dumnezeu si Diavolul. Depinde cu cine se înrudeste cineva. Eu sunt cu Dumnezeu, cu Hristos. Acestia cu cine sunt? Are si Satana oarecare putere. Face si el oarece minuni. Era arhanghel, si îsi păstrează puterea de arhanghel, tocmai pentru că Darurile lui Dumnezeu sunt neclintite.

Dumnezeu 1-a plăsmuit pe arhanghelul Lucifer si 1-a împodobit cu toate virtutile si cu multe puteri. Acesta s-a pervertit însă pe sine. Datorită mândriei, a dat o rea întrebuintare libertătii pe care i-a dăruit-o Dumnezeu, si a căzut astfel din starea sa ontologică si din locul său din cer: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer (Luca 10, 18). A căzut si a devenit Diavol. A căzut, si din lumină a devenit întuneric. A plăsmuit pentru prima dată răutatea si minciuna. De aceea Hristos îl numeste tatăl minciunii (Ioan 8, 44). înainte de căderea lui Lucifer nu exista nicăieri în cosmos răutate: Dumnezeu le-a creat pe toate bune foarte (Fac. 1,31).

Diavolul îi urăste pe oameni pentru că sunt meniti comuniunii cu Dumnezeu în vesnicie. Acum el se luptă ca să-1 despartă pe om de Dumnezeu cu orice chip, prin minciună, rătăcire, viclenie, cugete, fapte; să-1 îndepărteze de lumină si să-1 aducă la întuneric, anume în stăpânirea lui. Există oameni care au intrat în slujba Diavolului. Prin ei săvârseste Satana diferite false minuni“.

Mai auzisem toate aceste lucruri, dar nu le crezusem. Nici nu le respingeam, nici nu le acceptam. De această dată ele veneau din partea unui om atât de bun si de blând, încât mi-era greu să le pun la îndoială. Fusesem martorul atâtor lucruri minunate săvârsite de el, văzusem la el atâtea puteri, atâtea cunostinte, atâta sfintenie, încât nu puteam să-i ignor părerea. Ezitam.

Exista, de cealaltă parte, punctul de vedere conform căruia toti suntem una. Toate religiile conduc la acelasi Dumnezeu. Toate drumurile duc la aceeasi destinatie. Bineînteles, fiecare se străduieste să facă o reclamă mai mare propriului său „magazin“. Yoghinii pretindeau că cea mai înaltă cale este yoga si le găseau neajunsuri celorlalti. Masonii aveau ceva de obiectat despre restul, recomandându-se în fmal pe ei însisi ca fiind mai întelepti si mai buni. Magii „albi“ sustineau că ei se mulează mai bine pe structura sufletească a omului apusean si că yoga este pentru orientali. Punctul asupra căruia păreau toti să ajungă la consens era acela că Biserica este o institutie moartă, stupidă, o fosilă vrednică de milă care nu posedă cunoastere, putere, viată. în general, însă, îsi adaptau punctul de vedere în functie de discutie si de circumstantă. Urmăreau cu atentie ce cămasă ideologică este la modă si o îmbrăcau pe aceea. Desigur, n-am depistat din primă instantă aceste tertipuri prozelitiste, desi s-ar fi cuvenit să fiu mai vigilent. Eram însă lipsit de orice viclenie în tot acest tăvălug. Surprinzător, dar asa s-a întâmplat.

Plimbându-mă odată prin pădure, ca să-mi alin durerea si să pun ordine în gândurile mele, să trag o concluzie după toate cele întâmplate, m-am întins putin la rădăcina unui pin.

Atunci ceva m-a învăluit brusc si m-a cuprins în întregime. Am pierdut cu desăvârsire contactul cu lumea exterioară. Nu vedeam, nu auzeam, nu mai simteam nimic din cele ce se petreceau în pădure. Nu stiu dacă aveam ochii închisi sau deschisi.

Vedeam o singură imagine... o femeie frumoasă cu păr lung si negru, îmbrăcată într-o haină lungă, cafenie. In locul ochilor avea doi pesti de argint, de mărimea ochelarilor. Era impresionant de frumoasă. In câteva clipe a dispărut la fel de brusc.

Am continuat să rămân întins si să mă gândesc. Nu mă nelinistisem. Am înteles că era un mesaj din ashram.

Zilele precedente, spre exemplu, simtisem în timp ce păseam pe bulevardul Tsimiski cum cineva încerca să inoculeze de la distantă în sufletul meu dorinta de a merge la ashram. Am atribuit faptul lui Shivamurti, femeia care întemeiase în Grecia ashramul yoghin. Nu mă supusesem însă acestei provocări, întelegând foarte bine că dorinta îmi fusese „implantată“ din afară, ceea ce îmi provocase chiar o criză de furie.

De data aceasta era totusi ceva intens, astfel încât m-am hotărât să merg. Din curiozitate? Stiu si eu?... Mi-am zis pur si simplu să merg. N-am stat pe gânduri prea mult. Socoteam că o voi scoate la capăt cumva.

Intr-una din zilele următoare m-am dus. Am urcat cu automobilul până la vila din Panorama, acolo unde era adăpostit pe atunci ashramul. Ziua era scăldată în soare si gazonul uscat. în curtea din spate sedea Shivamurti împreună cu o swami (călugărită yoghină) indiancă. Vizitatoarea străină era brunetă, frumoasă, cu păr scurt. Ceilalti locatari ai ashramului se preumblau în jurul lor, la o oarecare distantă. Căutau prilejul de a o cunoaste si de a convorbi cu acea swami indiancă, pe care o considerau foarte înaintată spiritual.

Datorită multelor mele relatii cu oamenii, stiam să fiu oricând agreabil si plin de umor. Asa se face că m-am pomenit glumind:

- Te-am căutat în cer si te-am găsit pe pământ.

Indianca s-a aplecat si a întrebat-o pe Shivamurti, în engleză:

- Ce a spus?

I-a explicat... Pe Shivamurti căutam să o aflu când am urcat.

Fată de Shivamurti nu încercam nici simpatii, nici antipatii. O demitizasem din prima clipă când o văzusem. Descinsesem pe atunci în acelasi ashram, dornic să o întâlnesc. Toată multimea astepta cu nerăbdare iesirea ei din cameră. Mi se părea putin prostesc comportamentul lor. Cei mai multi erau tineri. A iesit brusc din cameră, cu un aer extrem de impozant. Ca o împărăteasă care iesea să fie slăvită de supusi, în vreme ce le împărtea darurile si bunăvointa ei. Doar că ea era cea care avea mai multă nevoie de admiratia lor. Mi-a părut un teatru jucat prost. Ea mi-a aruncat o privire piezisă. N-am răspuns cu rolul admiratorului, precum astepta atât asistenta, cât si ea însăsi. Am schitat o privire fugară si am continuat să mă ocup cu ciornele mele.

Altă dată mi-au făcut „cinstea“ de a-mi propune să o conduc pe Shivamurti la aeroport cu autoturismul meu, având astfel „marea ocazie de a fi ajutat de aura marii yoghine“. Am găsit un pretext si am refuzat. Se juca de-a stăpâna. Era însă urât, ca orice astfel de joc. Eu nu voiam să o încurajez prin coparticiparea mea. As fi devenit si eu responsabil în felul acesta.

Trecusem cu o oarecare frecventă pe la ashram, întrucât mă interesau anumite cunostinte si opinii de-ale lor. La aceasta se rezuma legătura mea cu ashramul si cu conducătoarea lui.

M-am asezat asadar alături de cele două femei cu destulă degajare, de vreme ce nu eram angrenat - precum ceilalti - în vreo relatie de tip superior-subaltern, dascăl-ucenic. Am început discutia, însă în chip ciudat, conversând nu cu Shivamurti, ci cu indianca. Shivamurti s-a mărginit să traducă atunci când întâmpinam dificultăti cu engleza. Am discutat mult timp, fapt care a stârnit invidia si curiozitatea celor din jur.

Evident că indianca socotise semnificativ salutul meu. Ne-am spus multe. I-am destăinuit câteva din lucrurile care mi se întâmplaseră, nedumeririle mele despre cine sunt, despre ce se întâmplă în lume, despre vedenii si despre alte evenimente neobisnuite legate de bătrânul Paisie.

- A sosit ceasul să-ti afli gurul tău, mi-a răspuns.

Eu aveam astfel de nedumeriri încă de la 5 ani.

- Cum este cu putintă ca un copil să încerce asemenea nedumeriri? m-am mirat eu.

- Din vietile mele anterioare, a venit răspunsul.

Aici ne-am poticnit. M-am gândit la bătrânul, la monahi... Ei socoteau această conceptie o mare eroare. Nu există vieti anterioare. Potrivit învătăturii ortodoxe, omul are numai început, nu si sfârsit. Este nemuritor, dar are un început. Din chiar momentul conceperii sale, se creează o persoană nouă care va exista vesnic. După moarte se distruge trupul, iar sufletul rămâne constient ca persoană, si asteaptă învierea mortilor, când noi toti ne vom redobândi înapoi trupurile. Aceste trupuri vor semăna cu trupul lui Iisus cel înviat. Trupuri proslăvite, vesnice, nestricăcioase, neatinse de boală, foame, sete, somn. Trupuri care stăpânesc materia si legile ei. Trupuri duhovnicesti. Precum trupul lui Hristos, care trecea prin usile încuiate, care s-a înăltat la ceruri, care a primit viată prin înviere. Cel întâi născut din morti S-a făcut Hristos, si Lui îi va urma întreaga omenire, de la primul om, Adam, până la ultimul. Vom deveni dumnezei prin har, prin puterea lui Dumnezeu si prin buna noastră intentie. Nu putem dobândi îndumnezeirea prin trufasele eforturi care se sprijină pe puterile omenesti. îndumnezeirea este darul iubirii lui Dumnezeu, Cel ce nu S-a rusinat să Se facă asemenea nouă, pentru a redeschide calea pe care omul o închisese. Este darul lui Hristos, Dumnezeu-Omul, Care ne numeste frati ai Săi: Oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate si soră si mamă (Matei 12, 50).

Si Lucifer a râvnit îndumnezeirea. S-a străduit să ajungă Dumnezeu prin furt si a devenit... Diavol. Asemenea si Adam în Rai, tot către îndumnezeire năzuia. Dar a voit să o dobândească fără Dumnezeu, călcând legile lui Dumnezeu, si s-a distrus pe sine. Din nemuritor a devenit muritor, si a tras în căderea lui însăsi firea omenească. Astfel, firea umană si-a pierdut slava si puterea, si a ajuns să fie stăpânită de Diavol, de sfatul căruia a ascultat. M-am gândit la toate acestea într-o fractiune de secundă.

- De ce monahii sustin că voi sunteti cu Diavolul?

am întrebat.

- Acestia nu cunosc, se află într-un plan inferior.

- Nu! Nu! am răspuns. Nu se află într-un plan inferior. Ei cunosc foarte multe lucruri.

Il aveam în minte pe bătrânul Paisie. El luase de mână un paralitic din nastere si îl făcuse să meargă împrejurul chiliei. Pecetluise cu semnul crucii un bolnav de cancer la piept (căruia i se extirpaseră trei sferturi din plămâni si doctorii spuneau că va muri în două săptămâni) si îl făcuse sănătos. Imi dezvăluise amănunte din viata mea pe care eu însumi le uitasem. Mă înstiintase fără gres despre nenumărate lucruri ce urmau să se întâmple în viitor. Hrănea ursi din mână. întreaga natură îl asculta. Se întâlnea si convorbea cu sfinti, cu îngeri, cu Preasfânta Fecioară. Ajungea în locuri extrem de îndepărtate fără să călătorească, iar în clipa următoare se afla iarăsi la coliba lui. Dar nici măcar toate acestea la un loc nu mă făceau să strig „Nu!“... Era altceva, mai adânc, mai ascuns: bătrânul era teofor. îl purta pe Dumnezeu înlăuntrul său. în inima sa, în sufletul său. în jurul său se revărsa harul lui Dumnezeu, pe care fiecare dintre noi îl percepea la diverse intensităti si adâncimi. Lui i se aplicau cuvintele lui Hristos: Dacă Mă iubeste cineva, va păzi cuvântul Meu, si Tatăl meu îl va iubi, si vom veni la el si vom face locas la el (Ioan 14, 23). Dumnezeu îsi făcuse „locas“ în inima bătrânului. Cel ce rămâne în Mine si Eu în el, acela aduce roadă multă (Ioan 15, 5). Roadele bătrânului se revărsau asupra miilor de oameni care îl vizitau. Fiecare povestea apoi, cu recunostintă, propria sa experientă.

Toate aceste lucruri existau înlăuntrul meu, dar nu le aveam limpezi în minte, nici nu le constientizam ca acum. Ele m-au determinat să strig „Nu!“.

- Nu există Dumnezeu si Diavolul. Ne aflăm dincolo de bine si de rău. Ce este răul? Ce este păcatul? a stăruit ea.

- Când rănesti, îndurerezi, constrângi, ucizi pe vreun om sau pe tine însuti, acesta este păcat, am răspuns.

Discutia s-a oprit la acest dezacord. Ne-am ridicat si ne-am despărtit. Eu am intrat în vorbă cu niste cunoscuti de-ai mei. Rămăsesem la un moment dat singur, când s-a apropiat de mine iarăsi indianca, pe numele său Yogamukananda.

- Tu cu cine esti? m-a întrebat direct.

- Eu sunt dincolo de bine si de rău, i-am răspuns ironic.

A devenit foarte serioasă.

- Dacă ar exista numai Dumnezeu si Diavolul, tu cu cine ai merge? m-a întrebat, privindu-mă intens.

- Călugării spun că voi sunteti cu Diavolul! am zis.

- So, what? (Si, ce?) a răspuns ea.

Raportat la context, răspunsul este echivoc. Poate însemna „Si ce dacă zic asta călugării?“, sau „Si ce dacă suntem cu Diavolul?“. Insă modul de adresare nu sugera o simplă întrebare, ci se voia o invitatie si o provocare în acelasi timp. O recunoastere si un îndemn la întovărăsire. Exista de altfel si o atractie erotică între noi (să o pun oare pe seama Tantreil).

„Uite, suntem cu Diavolul si petrecem bine! Smecheria noastră! Vino si tu! Ce este, ce s-a întâmplat? De ce ti-e frică?“

Acesta a fost mesajul de ansamblu pe care l-am primit eu prin canale non-verbale. Din pozitia trupului, din privire, din timbrul vocii, din simtirea sufletului.

Nu stiu în ce mod anume, dar lucra deja asupra sufletului meu. Un val de dorintă a năvălit pustiitor asupra mea si mă provoca, mă împingea să răspund: „Sunt cu Diavolul“.

Am fost socat, m-am pierdut cu firea din pricina acestei năvăliri neasteptate. încercam cu disperare să-mi păstrez echilibrul ratiunii sub acest val al dorintei care era aproape să mă înghită. în acelasi timp, trăiam o experientă absolut inedită pe care mă străduiam să o înteleg, să aflu ce mi se întâmpla de fapt. Exista si o imensă uimire fată de manifestarea acestei puteri a ei. „Deci, are ceva puteri!“, m-am gândit. „Trebuie să fiu atent cu ea“. Se întâmplau multe lucruri simultan, brusc. Sedea în fata mea si mă privea cu maximă concentrare. Devenise toată o privire.

Am reusit să-mi stăpânesc această pornire iratională a sufletului, să nu cedez si să spun ceea ce aveam cu adevărat în minte.

- Sunt cu Dumnezeu, am răspuns.

Voiam să continui, dar fata i s-a întunecat instantaneu. Era mânie? Amenintare? Ură? N-am apucat să disting, căci s-a schimbat brusc si a plecat fără să spună un cuvânt. De atunci n-am mai văzut-o...

Ceea ce as fi spus în continuare, dacă n-ar fi plecat atât de intempestiv, era „But I like rebels, all my life I was a rebel“ („Dar îmi plac rebelii, toată viata am fost un rebel“).

Socotesc că această frază descrie întru totul starea mea din acea vreme, si aici se află explicatia faptului că am continuat să mă preocup de aceste lucruri si am făcut călătoria în India.

Mai târziu am aflat si alte detalii despre Yogamukananda. Fusese de la o vârstă foarte fragedă discipolă a unui mare guru. A călătorit în întreaga lume, cutreierând din ashram în ashram, tinând conferinte si lectii despre yoga. O socoteau foarte înaintată. Era dintre discipolii apropiati ai lui Satyananda. Se bucura de aceeasi faimă si în ashramul central al miscării, din Mongyr (India), după cum aveam să mă conving personal câteva luni mai târziu, când am mers acolo. A sustinut conferinte si diverse cursuri si în Grecia.



...



EVENIMENTELE SPIRITUALE

După Allahabad si reîntâlnirea cu Babaji, m-am întors din nou la Mongyr, în ashramul lui Satyananda. M-au primit ca pe un cunoscut.

Când am pornit din Grecia în această călătorie, mă hotărâsem să-mi impun o deschidere totală fată de India si tot ceea ce însemna ea. De altfel, acesta a fost si motivul pentru care îmi scosesem până si cruciulita pe care mi-o dăruise părintele Paisie. Decisesem că trebuie să trăiesc India cu adevărat, si nu să o observ ca un turist. Am luat parte asadar cu tot sufletul meu la viata ei. Eram deschis de bunăvoie tuturor influentelor ei. Asteptam ca la sfârsit să văd ce va păstra filtrul inimii mele din toate aceste evenimente.

In aceeasi manieră m-am străduit să petrec si în ashram. Făceam totul împreună cu ei: mă sculam dimineata, mâneam, munceam, discutam, făceam exercitii yoga. Pentru a cunoaste un lucru trebuie să-1 trăiesti, nu să-1 analizezi pur teoretic. Trăiam asadar ca un membru al ashramului. Purtam însă înlăuntrul meu si amprenta experientelor crestine. Asa se face că am încercat să îmbin anumite practici yoghine cu crestinismul. De pildă, mă trezeam dimineata si începeam cu meditatia. O dată ajuns la un nivel mental mai profund al meditatiei, începeam să zic rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă“, asa cum o învătasem în Sfântul Munte.

Cred că nu există o limbă omenească atât de bogată, de profundă si de subtilă pentru a descrie intensitatea extraordinară, adâncimea si consistenta evenimentelor care se derulau la nivelul mintii si al inimii mele în asemenea împrejurări. Constiinta lua act cu uimire de aceste fenomene si abia apuca să le înregistreze. Nu exista timp pentru analiză critică si evaluare ratională.

Mă aflam asadar între două influente spirituale foarte puternice. Oscilam adesea când într-o parte, când în cealaltă. Cea mai mică înclinare a intentiei mele avea o rezonantă imediată asupra efortului meu spiritual. Eram angrenat într-o luptă plenară, care angaja întreaga mea fiintă. Pericolele de rigoare îmi amenintau nu doar modul de viată, ci întreaga existentă. Am ajuns inevitabil la epuizare. Fără să mă fi suprasolicitat fizic, depusesem totusi o strădanie sufletească iesită din comun. A fost mult până si numai faptul că a trebuit să traversez toate aceste experiente si contacte spirituale la care m-am expus. Scopul pe care îl urmăream presupunea însusiri de care eu personal nu dispuneam. încercam să disting calitatea si provenienta evenimentelor spirituale, însă nu posedam criteriile pe seama cărora as fi putut discerne.

Imi amintesc că până si somnul meu suferise modificări. Aveam vise din cele mai stranii, însotite permanent de senzatia că în sufletul meu se petrec transformări neobisnuite. Dacă asemăn sufletul cu o casă, cineva părea nu numai că-mi schimbă pozitia mobilierului, dar dărâma si zidurile, construia în altă parte etc. Socotesc că în timpul somnului eram hipnotizat. Altfel spus, mă hipnotizau de la distantă. Cineva sustrăgea cheile constiintei mele si pătrundea în casa sufletului meu.

Câteodată întârziam să mă trezesc dimineata, adică mă sculam la ora 7 în loc de ora 5, de pildă, iar Benoir râdea pe seama mea, pretinzând că lenevesc. Eu mă simteam însă deja obosit, căci pe durata somnului eram supus acelor transformări sufletesti.

- Dar, protestam eu, dacă ai stii tu câte lucruri mi se întâmplă noaptea... Nu se poate spune tocmai că dorm...

Si în timpul zilei primeam asemenea influente. Pătimeam schimbări neasteptate, ca si când o altă minte, un spirit oarecare se suprapunea peste sufletul meu, si începeam să desenez tot felul de simboluri mistice stranii si expresive. Uneori le modelam din pământ, dacă se întâmpla să intru în astfel de stări în timp ce lucram la grădină.

Fenomenele acestea deveniseră constantele permanente ale zilelor mele, îmbogătindu-se treptat cu evenimente de extremă intensitate, pe care le voi descrie ceva mai jos. Aveam convingerea profundă că pentru toate acestea era responsabil conducătorul ashramului. Nu-1 puteam găsi însă nicăieri, spre a-i cere lămuriri.

Pe de altă parte, m-a ajutat si Dumnezeu, prin rugăciunile bătrânului Paisie, astfel că mai puteam uneori să-mi trag răsuflarea si să mă revigorez sufleteste. Odată, pe când mă găseam la tipografie si desfăsuram o activitate de rutină stând jos, am început să spun în minte rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă“. Am spus-o vreo jumătate de oră si deodată am constientizat cu bucurie că un văl duhovnicesc nevăzut mă înconjurase ocrotitor. Se pogorâse atât de gingas, de tăcut si de lin, ca rouă pe lână, precum spune Sfânta Scriptură. Era însă atât de vădit pentru toate simturile mele... M-am umplut de fericire si de pace. Am remarcat în acelasi timp că yoghinul responsabil peste tipografie mă privea intens si ciudat. Dar simteam o asemenea sigurantă dumnezeiască încât nu mă nelinistea deloc privirea lui. După această întâmplare trebuie că intrasem totusi în colimatorul lor. A doua zi am surprins un yoghin în vârstă urmărindu-mă pe ascuns de pe terasa unei clădiri, în timp ce lucram în grădină. Aceasta s-a întâmplat câteva zile la rând. Se pare că începuseră să simtă într-un fel sau altul efectul rugăciunilor pe care le făcea bătrânul pentru mine; întâlneau o anumită opozitie de ordin spiritual si nu stiau cui să o atribuie.

Luarea în stăpânire

Intr-o zi, în jurul orei 11 dimineata, mi s-a întâmplat ceva cu totul iesit din comun... Mintea mi s-a „golit“ brusc, ca si când eul meu ar fi dispărut. încetasem să mai fiu stăpân peste sine. Altceva sau altcineva preluase controlul mintii si trupului meu. Undeva în „străfunduri“, la mare „depărtare“, subzista o vagă pâlpâire a constiintei de sine, dar rămăsesem absolut indiferent fată de evenimentele care mi se întâmplau. Am abandonat lucrul si am intrat în camera mea, teleghidat ca un robot de către cineva necunoscut. M-am întins pe pat, cu fata în sus. Am stat acolo nemiscat, fără să dorm, fără să mă gândesc, fără să aud, fără să mai am măcar perceptia timpului. în lumea mea sufletească se întâmpla ceva care nu depindea de mine câtusi de putin. Am simtit doar ceva ghiortăindu-mi înăuntrul pieptului. Nu mai păstram decât o palidă urmă a constiintei de sine.

„Puterea“ care m-a transpus în această stare s-a retras apoi putin câte putin. Nu stiu exact ce a făcut în sufletul meu. Presupun că a fost însă consecinta unei strădanii a yoghinilor de a-mi revizui anumite conceptii si de a neutraliza câteva din împotrivirile mele. Nu prin convingere, ci prin fortă, într-un deplin si perfid dispret fată de libertatea mea. încet-încet, am început să-mi redobândesc constiinta. L-am auzit pe Benoir strigându-mă de dincolo de usă. înainte să mai apuc să mă ridic, a intrat înăuntru precipitat:

- De ce ai încuiat usa? De o oră mă chinui să intru.

M-am mirat. Yala era descuiată, eu încă nu mă ridicasem din pat, iar membrele îmi erau aproape întepenite.

- N-am încuiat, usa era deschisă! am răspuns.

- De cinci ori am încercat să intru si era încuiată, a protestat el iritat. Te-am strigat, nu m-ai auzit?

Am privit atunci ceasul: era 1 după-amiază. Mă aflasem asadar în această stare mai bine de două ore! Am privit si usa deschisă. Eram stupefiat. „Cine i-a tinut usa blocată lui Benoir?“, mă întrebam în tăcere. „Se pare că cel care m-a si azvârlit în pat ca pe un lemn“.

Benoir avea 25 de ani si un fizic bine antrenat si robust. Ar fi fost în stare să trântească usa de perete fără probleme. M-am mirat de această putere mentală care se manifestase inclusiv material atât de eficient, tinându-i usa blocată lui Benoir.

.Am luat în calcul si posibilitatea ca cineva să mă fi hipnotizat în prealabil, fără să-mi dau seama, ori poate de la distantă; dar cine îi tinuse usa contra lui Benoir? Hipnotizarea mea nu putea explica chestiunea usii „încuiate“. Prin urmare, rezultă cu necesitate că era implicată si o altă putere... Nu cumva în ceea ce au numit ei „hipnoză“ se amestecă si Diavolul, asa cum spuneau monahii din Sfântul Munte?

Lumina

Cursul de Nidra Yoga se desfăsura la prânz. în acea zi lectia trebuia să fie predată de o swami australiană blondă. Ne-am întins cu totii pe podea, cu fata în sus, fără să ne atingem între noi, am închis ochii si ascultam vocea swami tei dându-ne indicatii. După relaxarea corporală, a venit rândul imaginatiei. Am început să ne reprezentăm mental imaginile frumoase pe care ni le sugera: apusuri de soare, flori, ape curgătoare... încetul cu încetul, mintea noastră se desprindea de simturi si auzeam numai vocea femeii. Ajunsesem deja la un nivel foarte profund când, deodată, am văzut în sufletul meu strălucirea unei lumini albe. Ceva ca un flash. M-am mirat, căci nu-mi indusesem o astfel de imagine, asa cum procedasem cu cele precedente, si nici swami nu dăduse vreo indicatie în sensul aceasta. Se ivise de la sine. A durat doar o clipită. N-am simtit nimic special la vederea ei, în afară de nedumerire: de unde să fi apărut?

In scurt timp, swami ne-a readus treptat la ceea ce numim stare normală a constiintei. Câtiva din clasă atipiseră în timpul lectiei. Ea a întrebat atunci dacă cineva dintre noi văzuse cumva vreo lumină. îmi era simpatică, dar nu i-am dezvăluit nimic. Ceilalti ar fi socotit-o ca pe un succes, însă nu voiam să ies în evidentă sau să stârnesc curiozitatea celor din jur. Am simtit că ea a perceput ceea ce mi se petrecuse, dar voia să se convingă deplin.

Intâmplarea aceasta mi-a atâtat si mai mult egoismul, fundamentându-mi convingerea că am o vocatie specială pentru yoga, de vreme ce trăiesc experiente deosebite la care ceilalti nu au acces. Această măgulire de sine actiona în fapt ca o momeală perfectă.

Dincolo de aceasta, socotesc că întreaga „lectie“ nu era decât o mostră practică de hipnoză în grup. Cât despre lumina pe care o văzusem, ea se datora de această dată unei simple reactii a traiectelor nervoase. Spre exemplu, dacă strângem din pleoape cu putere sau dacă ne presăm globii oculari, vom „vedea“ niste lumini, ca urmare a faptului că celulele nervoase reactionează la această presiune; tot asa, atunci când ne ridicăm brusc sau când ne lovim de ceva, „vedem“ uneori niste „stelute“. Este un simptom cât se poate de firesc, datorat reactiei unor stimuli nervosi.

Inda, Pingala, Sushumna

Intr-o dimineată, pe la orele 10, la numai câteva minute după ce începusem să meditez în pozitia lotusului, am fost cotropit dintr-o dată de o putere. Am simtit ceva ca o lovitură puternică si fulgerătoare. Ghidat automat de această putere, trupul mi s-a întins, coloana vertebrală a devenit absolut dreaptă si am luat - fără vreo intentie ori silintă personală - pozitia lotusului perfectă, fără nici un cusur. în acelasi timp am văzut cu mintea (căci aveam ochii închisi) o intensă imagine cromatică. Reprezenta cele trei canale energetice de bază. Era exact ca toiagul lui Asclepios, cu cei doi serpi încolăciti în jurul său -simbolul medicilor si totodată al yoghinilor. Canalul din centru - Sushumna, cum i se spune - era mai gros si de un galben aprins, iar celelalte două mai subtiri, rosu si albastru, se împleteau de jur-împrejurul acestuia. Imaginea a durat putin iar apoi a dispărut. Am simtit imediat ca o mână puternică eliberându-mi corpul si mintea.

Desi aveam zilnic asemenea stări de „luare în stăpânire“, de posedare, aceasta a fost diferită în intensitate, anume foarte puternică. Yoghinii o socoteau indiciul unei chemări speciale, care arăta că trebuie să încep să lucrez pe canale. Mi s-a spus: „Sunt aproape deschise. Mai ai nevoie de putin exercitiu. Calea ta este Kundalini Yoga“. într-adevăr, am fost impresionat. Am început să întreb, să studiez, să exersez cu mai mult entuziasm. Toate tainele păreau să-si găsească în curând dezlegarea. Traversam de fapt, fără să o stiu, unul din cele mai critice momente ale vietii mele: mă aflam într-o teribilă rătăcire, la doar un pas de colaps...

Atmosfera spirituală

Exista, pe de altă parte, si o suită de discrepante vizibile între mine si cei din jur. Ei înteleseseră că am o anumită „slăbiciune“ fată de Hristos. Abordam acest aspect mai ales în discutiile cu Tony si cu Louis, care proveneau dintr-un mediu crestin. Mai mult, tatăl lui Tony era pastor în Anglia. El credea însă că Hristos a fost yoghin. Ceea ce m-a frapat însă si mai mult a fost credinta lor că Shiva este viu. Aveau în camera lor postere cu Shiva. îl admirau ca pe „yoghinul cel dintâi“, care descoperise calea yoga. Nu le era prea clar statutul lui Shiva, dar îl plasau cu mult deasupra lui Hristos, privindu-1 mai degrabă ca pe un zeu. De altfel, Hristos fusese „ucenic al lui Shiva“!

M-am mirat că nu ezitau să-1 îndumnezeiască pe Shiva si să-1 minimalizeze pe Hristos, în conditiile în care, pe de altă parte, Tony declara că este ateu! Mai scoate-o la capăt, dacă poti...

In ashram se cântau asa numitele kirtan, imnuri cu continut religios, prin care erau venerati atât zeii hindusi, cât si gurul. Exista conceptia că aceste imnuri emit o serie de unde sonore care actionează pozitiv asupra mintii omenesti, prin rezonantă. Ele fuseseră descoperite de niste oameni foarte avansati spiritual. Toti yoghinii erau asadar încurajati să cânte kirtan, pentru a primi această influentă benefică. Se considera în general că toate imnurile religioase produc astfel de rezonante, dar kirtan erau cele mai eficiente.

O explicatie analoagă era oferită si despre mantre, aceste fraze-rugăciuni scurte care se repetau continuu. De obicei, ele contineau nume hinduse precum Shiva sau Krishna, ori numele magic OM. Practic, erau rugăciuni -invocări ale lui Shiva si Krishna. Pentru a-i însela însă si a-i menaja pe cei care nu credeau în Shiva si Krishna -întrucât miscarea avea multi adepti occidentali - sustineau că puterea mantrelor nu rezidă în invocarea numelor zeilor, ci într-o oarecare undă rezonantă care s-ar afla continută în fiecare mantră. Furnizau astfel o explicatie aparent „stiintifică“, ce putea fi mai usor acceptată de către un occidental, convingându-1 să înceapă să repete zilnic, de sute de ori, numele lui Shiva sau al lui Krishna, ori sunetul OM. Pretindeau că există si mantre crestine, precum „Doamne, miluieste“, care produc la rândul lor influente benefice (datorate - desigur! - undei pe care o contin).

M-am hotărât să-i pun un pic la încercare. în loc de altă mantră hindusă, am început să rostesc „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă“. în plus, pe lângă kirtan, am început să-i cânt si Maicii Domnului „Apărătoare Doamnă“. De asemenea, dimineata am început să fac, împreună cu exercitiile yoghine, si câteva metanii. Rezultatele au fost cât se poate de vizibile.

Benoir, cu care trăiam în aceeasi cameră si pe care l-as fi putut caracteriza drept avansat, îsi făcea în fiecare dimineată jumătate din exercitiile de Kriya. Initial, a adoptat un comportament foarte sarcastic fată de „inovatiile“ mele. Apoi a început să aibă probleme serioase. Nu-si mai putea face exercitiile. în atmosfera spirituală se produseseră schimbări care îl împiedicau, întâmpina dificultăti pentru care mă considera răspunzător. Eu am fost absolut impresionat de rezultatele putinei rugăciuni pe care o spuneam în minte si ale putinelor metanii pe care le făceam din când în când. în cele din urmă, Benoir a cerut să plece si a schimbat camera.

Dacă vreodată cântam „kirtanuF crestin către Maica Domnului cu voce tare, pe vreun hol sau trotuar, le stârneam prin aceasta o spontană indispozitie tuturor yoghinilor din jur. Când îmi făceau vreo aluzie, îmi plăcea să-i tachinez protestând: „Dar nu spuneati că au si acestea unde binefăcătoare?“. Astfel m-am convins că în ciuda declaratei tolerante, a pretinsei întelegeri profunde si deschideri fată de celelalte religii, în realitate nu-i puteau accepta nicidecum pe Hristos si pe Maica Domnului. îi deranjau înfricosător de tare.

După nenumărate posedări, o altfel de... vizită

In aceeasi zi, la amiază, m-am întins în cameră. Nu dormeam, ci ziceam cu ochii închisi rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă“, folosind un sirag de mătănii indian. Cineva s-a apropiat atunci de mine foarte lin, si ceva a început să se schimbe în inima mea. Potrivit traditiei ortodoxe, în locul unde există organul inimii se află totodată si centrul sufletesc al omului. Acolo se întâmpla acum ceva deosebit. De această dată eram deplin constient. Stăteam nemiscat, întins pe spate, si urmăream ceea ce mi se întâmplă cu liniste si bucurie. Deodată, mâna mea dreaptă ce tinea mătăniile a zvâcnit în sus. Singură, fără ca eu să-i imprim vreo miscare! în aceeasi clipă am auzit tare si foarte limpede o bătaie de aripi, exact ca si când ar fi zburat de lângă mine o pasăre. Era de necrezut! Trăiam însă o pace desăvârsită în adâncul inimii. M-am gândit din prima clipă la părintele Paisie.

Am iesit apoi din cameră, am făcut cinci pasi pe coridor si l-am întâlnit pe Niranjan.

- Niranjan, l-am strigat, ce se întâmplă de la un timp? Mi se petrec atâtea lucruri!

- Nu te teme, mi-a zis.

- Nu mă tem. Dar tu faci lucrurile acestea?

- Aici locul este plin de energii. Adaugă si energia gurului, apoi energia swamilor, toate acestea...

Cu alte cuvinte, Niranjan mi-a sugerat că nu e nimeni răspunzător pentru ele. Nu există responsabilitate sau vointă personală, ci doar o energie fără constiintă, fără formă, fără valente morale, precum energia electrică, de pildă. Nu poti condamna din punct de vedere moral curentul electric pentru că ucide prin electrocutare, după cum nu-i poti atribui merite pentru binefacerile pa care ti le aduce. Nu există vointă personală si, deci, nu există responsabilitate personală.

Pe de altă parte, Niranjan era categoric o persoană, si dispunea în mod evident de niste capacităti cel putin neobisnuite pe care le utiliza cât se poate de constient. Iar eu eram tot o persoană, care, opunând rezistentă, putea fi distrusă tocmai prin aceste capacităti!

Cât despre cel din urmă eveniment spiritual -această vizită pe care o primisem - a fost cu totul diferit de cele care-1 precedaseră. îl „simtisem“ lăuntric pe bătrânul Paisie alături de mine. Inima mi se umpluse de dulceată si de iubire. Simteam că iubesc întreaga lume, inclusiv pe conducătorul Niranjan. Aceasta nu mai era hipnoză. Nu avea nimic din ameteala ei si din lipsa constiintei de sine, ci dimpotrivă: mă aflam într-o stare de maximă luciditate. Părintele Paisie îsi dovedise iarăsi grija si respectul fată de mine... Venise exact în clipa în care eu, constient, lucid si responsabil, îi ceream ajutorul lui Hristos - în timpul rugăciunii.

Sadsang

Câteodată, după-amiaza, conducătorul ashramului se aduna împreună cu toti yoghinii într-una din sălile mari ale ansamblului. Se aseza în mijloc, iar ceilalti făceau cerc în jurul său. Era un prilej de a i se adresa orice fel de întrebări.

La o astfel de întâlnire, am întrebat:

- Dacă cineva a ajuns să nu mai aibă încredere în propria lui minte, realizând că explicatiile pe care aceasta i le furnizează sunt forme fără substantă, în ce fel va mai găsi răspunsuri la întrebările fundamentale, de vreme ce nu crede în mintea sa si în explicatiile acesteia? Cum va progresa în cunoastere?

Niranjan i-a dat cuvântul unui swami american.

- Prin credintă, a răspuns acesta, dar există două feluri...

Cu un gest tăios, gurul 1-a oprit. As fi fost foarte interesat să aflu ce va zice mai departe, dar Niranjan a hotărât că trebuie să aud numai până în punctul acela.

„Dacă asa stau lucrurile, dacă este deci o problemă de credintă, atunci eu am credinta mea“, mi-am zis. Mai târziu am meditat asupra afirmatiilor pe care le făceau frecvent: că Hristos a fost un yoghin, ucenic al lui Shiva, că a murit în ashramul său din Himalaya pe care îl numise „Noul Ierusalim“, că Shiva era un fel de Dumnezeu, cel dintâi yoghin al lumii, etc. Nu-L respingeau deci cu totul pe Hristos, dar Ii negau dumnezeirea si Ii minimalizau învătătura, prezentând-o ca pe o ramificatie secundară a hinduismului. Pretindeau că între crestini si hindusi nu există diferente esentiale, dar că cei din urmă se află la un nivel spiritual mai înalt.

Mi-am amintit atunci un tropar al Bisericii pe care îl auzeam în anii copilăriei la fiecare praznic al Bobotezei, când mă ducea mătusa mea să văd cum este azvârlită crucea în râu; acest tropar mi-a limpezit lucrurile:

In Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat
Căci glasul Părintelui a mărturisit Tie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te;
Si Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea cuvântului.
Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, si lumea ai luminat, slavă Tie!


Cum puteau ei sustine că nu ne despart deosebiri radicale, de vreme ce aici Biserica vorbeste despre Sfânta Treime, despre Duhul Sfânt, si mărturiseste fără echivoc că Hristos este Dumnezeu întrupat? Cum puteau ei afirma că Hristos a fost ucenic al lui Shiva? Cum puteau pretinde că suntem una, de vreme ce credem lucruri fundamental diferite?

Agresiunea finală

Intr-una din diminetile următoare, lucrând în grădină în tovărăsia nemtoaicei Prakas, i-am spus:

- M-am hotărât să plec în Sfântul Munte si să rămân acolo împreună cu acel ascet despre care ti-am vorbit.

- Da, e greu să rămâi în ashram... asta e pentru sufletele evoluate, mi-a răspuns ea vizibil încurcată.

Din bunătate, ar fi vrut să rămân în ashram, pe care îl considera un loc foarte propice „progresului spiritual“. Ea nutrea iubire si admiratie fată de guru.

Insă ceilalti yoghini - si mai ales Niranjan - nu priveau chestiunea cu atâta bunăvointă si candoare precum Prakas. îi deranja îndoiala mea. Voiau să mă supună cu orice pret si să mă păstreze în ashram „viu sau mort“.

Când Prakas le-a transmis hotărârea mea de a-i părăsi si de a mă întoarce în Sfântul Munte, au actionat rapid si energic.

La prânz, pe când mă aflam singur în cameră, am fost supus unei experiente terifiante, odioase, inumane, cel putin echivalentă cu o crimă sufletească. Sedeam pe scaun încercând să-mi adun gândurile, când brusc am trăit ceva înspăimântător. Prima imagine cu care am asociat ceea ce mi se întâmpla a fost aceea, atât de frecventă în filmele de cinema, a unor blocuri gigantice care se transformă într-un morman de bucătele în câteva fractiuni de secundă, sub efectul unui bombardament puternic. Dacă cineva rulează apoi pelicula în sens invers, vede această grămadă de bucătele ridicându-se la loc si formând blocurile. Astfel mi-am simtit si eu sufletul năruindu-se instantaneu. Toate „coloanele“ si „grinzile“ lui s-au zdrobit si au căzut. Trăiam o durere de neimaginat si o frică devastatoare. Nu mai aveam putere nici pentru cel mai mic lucru. Dacă până în urmă cu câteva clipe îmi proiectasem călătoria de întoarcere în Grecia, acum un asemenea gest mi se părea absolut irealizabil, mă temeam nu numai să mă întorc în Grecia, ci si să ies din cameră! Eu, care cutreierasem întreaga Indie, mă temeam acum să deschid până si usa! Chiar si numai gândul de a părăsi ashramul mă îngrozea cu totul. Mă stăpânea o neputintă atotcuprinzătoare. îmi era frică de tot ceea ce întâlneam în jur... Eram asemenea unui cătelus paralizat de spaimă, gata să asculte cu recunostintă de stăpânii săi. Mă simteam rănit, distrus, pulverizat.

„Părinte, ajutor...“, am soptit deodată. în chiar clipa aceea, cu o repeziciune uluitoare, sufletul meu s-a înzdrăvenit deplin. O altă putere a venit înlăuntrul meu si m-a întărit mai viguros decât înainte. Mă simteam foarte bine si fortificat sufleteste. Am auzit apoi glasul bătrânului Paisie, spunându-mi în minte: „E nevoie de luptă, copilul meu“.

Eram socat si uimit, ca în fata unei revelatii! Ce puteri actionează asupra mea? Mi-am petrecut restul zilei în cameră, chircit de frică.

Am făcut atunci o făgăduintă: „Maica Domnului, ajută-mă să scap de aici, si îti voi dărui întreaga mea minte. Este a ta, îti apartine“. Am început să cânt „Apărătoare Doamnă...“.

Am iesit din cameră abia în dimineata următoare. Ca de obicei, nu circula multă lume. M-am apucat să lucrez în grădină împreună cu Prakas.

- Tu ce cauti pe aici? am auzit pe cineva întrebându-mă cu asprime.

Era yoghinul responsabil peste tipografie.

- N-ai aflat că astăzi trebuie să rămânem cu toti în clădiri?

- Nu, am răspuns, de-abia am iesit.

Era mânios. A tras-o deoparte pe Prakas, si i-a vorbit între patru ochi. La capătul scurtei lor discutii, ea mi-a explicat că ar trebui să mă duc să lucrez în clădirea tipografiei, unde vom avea „protectie spirituală“. S-ar fi zis că ne aflam în toiul unui război spiritual. Acesta fusese ordinul gurului. Era nervos. Ceva le tulburase apele, într-adevăr, toată lumea rămăsese adăpostită prin clădiri; acolo erau „protejati“! Această stare de lucruri a durat nu mai putin de trei zile.

„Rugăciunea bătrânului le-a stricat toate socotelile, exact asa cum s-a întâmplat si atunci când cu initierea în Mind Control“, mi-am zis în sinea mea.

După câteva zile mi-am pregătit bagajele. Urma să plec împreună cu Tony, englezul. Voiam să-mi iau rămas bun de la conducător. Cel putin mă primise la un pret foarte scăzut, aproape gratis fată de cât plăteau ceilalti. S-au ivit însă câteva complicatii cu pregătirile, fapt pentru care întâlnirea de rămas bun a fost cumva precipitată si improvizată. El se afla înăuntru, în dreptul unei ferestre deschise, iar eu afară.

- Sănătate, Niranjan, plec!

S-a uitat către mine strângându-si pleoapele până când ochii i s-au făcut ca o linie. Mă privea cu ură!

- Ce să fac? l-am întrebat.

- Să iei legătura cu Shivamurti.

M-am simtit prost. Eram socat de această privire plină de ură. Nu-i puteam întelege temeiul. După câteva zile i-am trimis din New Delhi o scrisoare în care îi spuneam că mi-as fi dorit să ne despărtim prieteneste.

După multi ani (între timp Satyananda murise, iar lider al miscării devenise Niranjan, al cărui nume era acum Niranjananda), mi-a căzut din întâmplare în mâini un periodic al miscării („Informatiile Yoga Peania“, nr. 1/1999). La pagina a doua exista un articolas pe care gurul îl semna cu întregul său titlu onorific: „Paramahamsa Niranjananda“. Am putut citi cu uimire, dar si cu satisfactie, următoarea sa mărturisire - care explica si ceea ce mi se întâmplase mie, fie si cu întârzierea acestor ani de zile:

„Gurul îi îngăduie sanniasinului (yoghinului începător) să trăiască mai departe în ashram împreună cu el. îi lasă personalitatea proprie pentru a o folosi în înfruntarea diferitelor situatii. între timp însă, gurul pregăteste atent si cu discretie absoluta lui năruire. Printr-o simplă actiune a gurului, eul sanniasinului dispare fulgerător“.

Adică... exact ceea ce se petrecuse cu mine. Năruire sufletească, durere, deplină neputintă.

Se găseste aici mărturia limpede a faptului că în spatele tuturor acestor fenomene stă gurul însusi, nicidecum o pretinsă „energie“ a locului, impersonală si iresponsabilă, asa cum încercase odinioară să mă convingă acelasi Niranjan. El continua si acum să ascundă însă durerea sufletească de nesuportat si agonia cumplită pe care le aduce „absoluta năruire“. Si nu numai atât, ci ascundea în continuare încă si faptul că, anihilat sufleteste, celălalt devine un rob dependent si supus în totalitate gurului. Nu „sanniasin“, ci rob este numele său adecvat, întrucât caracterizează cu riguroasă precizie tipul relatiei sale cu gurul si cu cei din jur. Dar Niranjan nu se opreste aici, ci merge cu mult mai departe. Crima sufletească la care recurge o prezintă ca pe o binefacere spirituală. „Te-am scăpat, zice el, de obstacolul sinelui tău, ti-am deschis drumul spiritual“! Aceasta este splendida „măretie“ a gurusilor!



Acestea au fost 4 capitole din carte, gasiti cuprinsul mai jos:



MARII INITIATI AI INDIEI SI PARINTELE PAISIE
de Dyonysios Farasiotis

Cuvânt catre cititor
Referinta biografica

PARTEA INTAI - ÎMBOLDIREA SPRE RAU
Radacinile mele
Aris hipnotizatorul
Alexandra
Cineva invizibil ma loveste
Un vis ciudat
Demostene masonul

PARTEA A DOUA - AJUTORUL DUMNEZEIESC
>Prima vizita în Sfântul Munte
Intâlnirea mea cu Batrânul Paisie
"Cu ce drept te amesteci în viata mea?"
Crucea izvoraste mireasma
Vedenia
Primele mele încercari "duhovnicesti"
"Micile" harisme ale batrânului
"Metoda" învataturii batrânului - Duhul Sfânt
Marea binecuvântare
Ingerul pazitor

PARTEA A TREIA - ÎNTRE DOUA TRADITII SPIRITUALE
Intâlnirea cu Swami Yogamukananda
Mind control - "Nu tot ce straluceste este aur..."
"Tras de par" catre Sfântul Munte
Coiful duhovnicesc
Lamurire

PARTEA A PATRA - VIATA MEA ÎN INDIA
India
Intâlnirea la Benares
Calatoria catre Babaji - "zeul" întrupat
Himalaya: în ashramul "dascalului dascalilor"
La New Delhi, în ashramul lui Shri Aurobindo
La Mongyr: ashramul lui Satyananda
Oamenii ashramului
Allahabad: a doua întâlnire cu Babaji
Evenimentele spirituale
Marturia Maicii Gavrilia
Ce am descoperit în biblioteca lor
Din nou în ashramul lui Shri Aurobindo

PARTEA A CINCEA - DUPA INDIA, ÎNAPOI ÎN GRECIA
Revenirea în Sfântul Munte
Lumina sau întuneric
Diavolul, îngerul si Maica Domnului
"Operatia"
Mos Ilie ....
Sa nu-L ispitesti pe Domnul Dumnezeul tau
Tufa de dafin
Batrânul straluceste
Vindecarea creierului
Armata
Batrânul Porfirie
Rugaciunea si mantra
Dumnezeiasca împartasanie
Tainele crestine si lucrarile magice

PARTEA A SASEA - CUGET, DECI EXIST
Efecte sociale ale învataturii de credinta în hinduism si crestinism
Yoga: religie sau stiinta?
"Viata armonioasa" sau tehnica înselarii
Inviere sau reîncarnare?
Influenta practicii yoga asupra trupului si a mintii
"Dumnezeii" hinduismului
Idolii neamurilor sunt demoni
Meditatie si autohipnoza
Epilog