Mărturii
Misticismul constituie o aptitudine cu totul deosebită de abstractie. Străduinta
ca printr-o trăire ascetică ''să ne omorâm mădularele cele de pe pământ'', căutarea
de motive mistice sub materie, iubirea lui Hristos si ajungerea la comuniunea
intelectuală cu El, caracterizează pe misticul, care se întoarce spre adâncurile
cele mai intime ale inimii lui, dorind unirea mistică cu Hristos si izbutind-o
prin suspine negrăite''.
Misticul se distinge de ceilalti prin devotiunea lui, din tot sufletul, către
Dumnezeu. El se găseste într-o convorbire neîntreruptă cu El, prin rugăciune.
Si pe bună dreptate. Pentru că el crede că omul este atât de slab pentru evitarea
răului si pentru săvărsirea binelui, încât diagrama raportului dintre Dumnezeu
si om pe care ne-a dat-o Apostolul Pavel, nu poate decât să producă un simtământ
de adancă smerenie în sufletul oricărui credincios. Intr-adevâr Apostolul Pavel
zice: ''Nu a celui ce voieste, nici a celui ce aleargă, ci a lui Dumnezeu, Celui
ce miluieste''. lar în altă parte: ''Dumnezeu este Cel ce lucrează în noi si
a voi si a lucra pentru bunăvoire''. Si Domnul zice: ''Nimic nu puteti face
fără de Mine''.
Acestea nu constituie numai un adevăr zdrobitor împotriva îngâmfării omenesti
si nu sunt în măsură de a da numai înfătisarea nimicniciei omului, ci arată
în acelasi timp si puterea invincibilă a rugăciunii în viata. Cazul profetului
Ilie aduce o adevărată răsturnare atât pe scară axiologică a crestinismului,
cât si în ce priveste valorificarea factorilor civilizatiei. Ilie era un om
întru totul asemănător nouă în slăbiciune si s-a rugat cu rugăciune fierbinte,
să nu plouă si nu a plouat pe pământ trei ani si sase luni. Si iarăsi s-a rugat
si cerul a dat ploaie si pământul a făcut să rodească roada sa''. Rugăciunea
neîntreruptă este asadar misticism (adevăratul misticism), fiindcă prin rugâciune
se poate lucra cea mai sfântă si cea mai tainică legătură cu Dumnezeu.
*
- Cei care se dedau misticismului trăiesc sub stăpânirea simtământului disparitiei
în divinitate si trăiesc încă în situatia de inactiune si de stagnare, nefăcând
nimic decât rugându-se?
- Nu, inactiunea nu este caracteristică misticismului crestin. Misticismul nu
este static, isihastii nu socotesc că sufletul este absorbit în divinitate,
după conceptia panteistă, ci ei consideră misticismul lor ca o cale către ceruri
nesfârsită a sufletului de a se apropia de Dumnezeu, Cel ce este de altfel cu
totul neapropiat. Puterile dumnezeiesti care aleargă către un centru, după cum
spune un întelept, si care se găsesc în suflet, împing sufletul către Magnetul
lui, către Dumnezeu. Mintea, vointa si sentimentul, într-o unitate demnă de
admirat, sunt înrobite de dragostea dumnezeiască si se supun vointei divine,
în asa măsură, încât omul nu are si nu voieste să ia cunostintă despre nici
un alt lucru, în afară de Dumnezeu. Ei nici nu se uită pe ei însisi într-o fericită
inactivitate, ci sunt activi, se întelege, în cadrul tipului de viată pe care
o duc.
*
Neoplatonismul cu sistemul lui gnostic-fiziocratic credea că prin introspectie
(întoarcerea către sine însusi) putea vedea cineva natura divină întrucât el
considera sufletul ca o emanatie din Dumnezeu, punct de vedere care constituie
o rătăcire fundamentală. Pe de o parte că sufletul nu provine dintr-o emanatie
a lui Dumnezeu, iar pe de altă parte faptul că ''in afară de înnoirea prin Hristos
a chipului celui stricat al sufletului, introspectia nu duce la nimic altceva
decât la reprezentarea naturii omenesti stricate'', întrucât chipul cel sfânt
prin păcatul strămosesc a suferit întunecare. Pentru aceasta si Sfântul Grigorie
Palama a numit pe cei din afară de renasterea crestină, care se ocupă cu introspectia
privitori de chipuri, în contrast cu cei ai lui Hristos, care, cu adevărat,
priveau chipul cel sfânt înconjurat de lumină strălucitoare. Ca atare, deosebirea
dintre crestimsm si neoplatonism constă în însăsi baza temei misticismului.
Sfântul Grigorie Palama, si prin el întreaga dogmatică ortodoxă, ne incredintează
că pentru omul ''cel nou'' al harului, asemănarea cu Hristos si unirea mistică
cu El, constituie un bine făgăduit, obligatoriu, mai presus de întelegere si
de demonstratie, de vreme ce prin duhul dat si prin împărtăsirea cu întreg Trupul
lui Hristos, omul cel nou se uneste cu Hristos în chip mistic si devine necreat''.
Dar de privirea dumnezeiască a ''luminii necreate'' si de energiile harului
nu se învrednicesc decât numai cei curati cu inima, pe care însusi Donmul i-a
învrednicit: ''Fericiti cei curati cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu''
în veacul ce va să vină, dar si în cel din fată. Si tocmai sfintenia vietii
constituie premisa cea mai necesară a misticismului Bisericii lui Hristos, în
contrast cu religiile misterioase, care cu o simplă initiere învrednicesc pe
credincios de descoperiri nespuse, sau în contrast cu neoplatonismul, cu Cabbala
iudaică si cu misticismul teoretic al filosofilor, care se încred în mâreata
lor fantezie. Presupun că ati înteles de acum că omul care este în Hristos Dumnezeu
se îndumnezeieste devenind asemenea Lui, prin virtuti, apoi se uneste cu El,
prin Harul Sfântului Duh.
Adevărul acesta dogmatic n-a provenit de la mistici, ci el constituie însâsi
natura crestinismului. Crestinii mistici, dornici de a ajunge la bunul cel mai
înalt, la unirea cu Dumnezeu, pe cât lucrul acesta este cu putintă omului, s-au
indepartat de lucrurile cele trecâtoare ale lumii, răstignindu-se pe ei însisi
''împreună cu patimile si poftele''.
Si, ca să mai spun ceva, cunostinta aceasta are ca izvor mai mult inima, decât
creierul.
Ea interesează în chip nemijlocit trăirea noastră deosebită, pentru că misticismul
este o chestiune de inimă si, în strădania de a ne ajunge tinta, se pot ivi
tot felul de rătăciri. Este foarte usor, bună oară, să acceptăm niscaiva idei
mincinoase, ca adevărate, în virtutea faimoasei ''evidente'' stabilite a lui
Cartesius, ca să mă leg numai de una din rătăcirile fandamentale ale filosofiei
din afară. De asemenea este foarte usor să cultivăm sentimente care însală prin
aparenta lor plăcută, în timp ce în realitate ele au fost semănate în inimă,
cu multă subtilitate, de ''satan, cel transformat în înger de lumină'' (2 Cor.
11, 14). Sau, de asemenea, necunoscând învătătura Părintilor cu privire la energiile
Duhului, să cădem în neoplatonism sau în panteism mistic, închipuindu-ne că
sufletul nostru este o fărâmă de Dumnezeu, că el caută să se piardă în oceanul
divinitătii si, în felul acesta să dorim un amestec cu Divinitatea.
Pentru aceasta, ca regulă a drumului vietuirii noastre mistice ''in Hristos'',
noi folosim Sfintele Scripturi, pe Sfintii Părinti, si tinem seama, în principal,
de curătia inimii, în care, atunci când este cu desăvârsire curată, nu mai poate
încăpea nici o rătăcire, ea fiind luminată cu desăvârsire de lumina dumnezeiască.
Vai si amar de cel care s-ar încrede în ideile lui si cu plăcere si-ar purta
corabia sufletului pe mările cele primejdioase ale dulcetilor inimii fără un
conducător încercat. ''Vai de cel singur'' căci, ''bărbatul cel lipsit de sfătuitor
este vrăjmas lui însusi''.
Trebuie să stim că, spre deosebire de ascet, care are ca mod de viată spirituală
ascetismul, misticul foloseste asceza numai ca un mijloc de a ajunge la scopul
lui.
Stadiile mersului misticismului, în succesiunea progresivă sunt: acela al curătirii,
al strălucirii si al unirii, care, la rândul lor se împart în mai multe trepte
de suire, pe care trebuie să le urce cineva, ca să ajungă în vârful scării,
adică la unirea cu Durrmezeu. ^
Suirile acestea, în limbajul Părintilor sunt următoarele: rugăciunea curată,
căldura inimii, energia sfântă, lacrimile inimii, pacea gândurilor, curătirea
mintii, contemplarea tainelor, strălucirea minunată, luminarea inimii, desăvârsirea.
Aici se realizează porunca Domnului: ''Fiti desăvârsiti precum si Tatăl vostru
Cel ceresc, desăvârsit este''. Sufletul ajunge acum la starea aceea de întelepciune
pe care dumnezeiescul Apostol Pavel o numeste ''intelepciunea ascunsă în taină'''.
Asadar, folosul individual este că, prin har, sufletul ajunge la desăvârsirea
morală la care este îngăduit oamenilor să ajungă. Si deoarece nu se poate întelege
desăvârsirea fără iubirea lui Dumnezeu si a aproapelui, cel desăvârsit se roagă
si imploră pe Dumnezeu, Căruia i-a devenit bine plăcut, cu care vorbeste acum,
''precum vorbeste cineva cu prietenul său'', pentru fratii lui, pentru ca în
ce fel si chip să le vină în ajutor. Iar Domnul satisface toate dorintele sfinte
ale aceluia care ''L-a iubit mult'' si care ''s-a facut fiu al lui Dumnezeu''
după har (Teoclit Dionisiatul, ''Intre cer si pământ'').
Pretutindeni misună astăzi acei seducători numiti ''guru'' însotiti de suite
de adepti si învătăcei. Altădată, tinerii nostri îi căutau în Himalaia. Astăzi
vin ei la noi, amestecandu-se în concurenta cu ofertele exotice.
***
Berger de pildă, consideră că metoda focalizarii reprezintă o optiune clară
pentru pasivitate si ca atare, pentru demonia manipulării oculte. Cel ce aplică
metoda se pune întâi în stare de pasivitate, eliminând ''capul''. Insul trebuie
să înceteze a mai gândi. Concomitent cu această operatie, se deschid portile
sufletului si ale spiritului pentru răul ontologic, întrucât acolo nu poate
exista un vid, un vacuum neocupat. La întrebarea: unde este manipulatorul, cine
de fapt, manipulează, criticii fundamentalisti, arată cu degetul spre satana:
reflectia ratională, odată înlăturată, devine posibilă infiltrarea unor forte
spirituale sau duhuri incompatibile cu prezenta gândirii rationale. Acestea
având acum cale liberă, se instalează comod în spatiul vid creat prin ''focusing''
si începe manipularea ocultă a individului indus astfel in eroare de cel viclean.
Cu alte cuvinte, fortele autovindecătoare si transformatoare nu sunt deloc benefice,
ci malefice, sunt duhuri necurate, demoni care câstigă influentă si control
neîngrădit asupra omului. Această critică e aplicată si celorlalte, mai ales
meditatiei zen, yoga si antrenamentul autogen care, toate prevăd faze de instatare
în pasivitate si de eliminare a ''bruiajului'' cârcotas al fluiditătii rationale.
Pentru a preîntâmpina vigilenta critică fată de metodele meditative, pentru
a preveni acuzatia stigmatizantă de satanism si magie neagră, adeptii vorbesc
de ''restructurare cognitivă'', justificând în felul acesta si metoda hipnozei,
prin care se documentează credinta anticrestină în reîncarnare.
Fundamentalismul religios sustine, nu fără temei, că vacuumul creat prin meditatia
de tip oriental precum si prin alte metode de renuntare, fie si temporară, la
controlul volutional si rational, implică primejdia irecuperabilitătii partiale
sau totale a personalitătii, primejdia infiltrării oculte si a ''posedării demonice'',
bresa spre manipulabilitatea totală a individului, întrucât ulterior cedării,
nu mai are loc restaurarea completă a autonomiei, ci doar una aparentă; cel
manipulat e încredintat că ceea ce face e voit de el însusi, pe când adevărul
este că vointa sa proprie, egoul au fost substituite de către instante heteronome
oculte. Fundamentalismul nu e departe de adevăr în această interpretare. Secularizată,
dezbrăcată de mit, ea ar putea să ne reveleze servitutiile ''transformării''
indivizilor prin psihotehnici, înainte ca acestia să fi fost antrenati într-un
proces ireversibil. In domeniul spiritului nu e ca in cel al exercitiilor fizice,
unde performantele musculare decad în absenta antrenamentului continuu.'' Schimbările
din creier sunt întotdeauna definitive si practic ireversibile '' (New Age-Bruno
Wurtz-Editura de Vest, Timisoara, 1992, Extrase).
***
S.Al.G.: Spre deosebire de Mircea Eliade, n-am fost în India. tara aceasta pe
care nu o cunosc o port în inimă si-n minte. O văd scăldată în azurul întelepciunii
si rourată de smerenie. Boierii si burghezii nostri spuneau pe la sfârsitul
veacului trecut si în prima parte a celui de fată, că Franta le este o a doua
patrie. Mie îmi este India.
N.St.: E si tara mizeriei, a unor exagerari...
S.Al.G.: (mânios) Asta-i o judecată în stil ''civilizatoriu'' si yankeu, stilul
infam al omului ''luminat'', pentru care canalizarea si gadgaturile trec mult
înaintea culturii! Cum de poti pune atât de mercantil si de sanogenetic problema?
Nu, a cruta viata animalelor, a refuza să ucizi, a-ti unge tălpile cu miere
ca să nu strivesti insectele si vietuitoarele de pe sol nu mi se par a fi ''exagerari'',
căci la ele cred că ai binevoit să te referi. Imaginea autovehiculelor care
opresc pentru a da prioritate vacilor nu-i deloc caraghioasă. E plină de tâlc
si fireste, cu totul străină de mentalitatea monetară si arghirofilă si obsedată
de ''practic'' a unor societăti voitoare a trăi numai pentru distractii si capitalizare...
N.St.: Dar vacile acelea sunt scheletice si hămesite, iar bandele de sobolani
care circulă în voie...
*
Yoga, tantra, ocultismul si celelalte nu ne scot din maya, din iluzii si părelnicii;
ne duc doar la alte iluzii (mai pitoresti, mai rare, mai impresionante), dar
nu la esente. Suntem legănati, fermecati cu alte privelisti decât ale realitatii
statistice însă nu iesim din cercul de cretă din juru-ne, din omul amăgitor
în care ne-a scufundat--de-mi este îngăduit a mă exprima astfel--putemicul Krishna.
Budha ne îmboldeste cu neantul. Hristos ne oferă totul.
*
Disting cu precădere două tipuri de cultură:
a) Tipul oriental, caracterizat prin interiorizare, însingurare, meditatie,
iesire din vâltoare.
Tip bine conturat de G. Santayana: multumire cu sine, indiferentă totală cât
priveste împrejurările exterioare (nu ele fauresc sufletul); averea nu contează,
nici situatia (altundeva e centrul de gravitate), nu se dă ascultare celor ce
sporovăiesc oamenii, nu se acordă celor ''ce se întâmplă'' mai multă atentie
decât schimbărilor vremii; ceilalti sunt lăsati să trăncănească ori să tune
în voia lor, înteleptul stă cuminte în coltisorul său, la umbră sau la soare,
după cum e cazul, molfăie o bucată de pâine si nu-i pasă de nimic; stă si meditează,
sprijinit pe călcâie sau asezat în pozitie de lotus si--uneori, rareori--comunică
revelatiile primite de la Spirit. Acesta-i tipul asiatic-oriental-indian-yoghin-zenist.
Cât de ideal, excelent, superior pare! desăvârsit, nobil, întelept. Inatacabil,
de fapt, nu-i. Pentru că nu-i complet.
b) Tipul întrupat.
Acesta se opune în adevăr tipului oriental sau mai bine zis îl completează,
îl corectează, îl echilibrează.
E perfect evocat în aceste rânduri ale Părintelui Dumitru Stăniloae: ''Corporalitatea
e manifestarea necesară a puterii de viată a eului. Ceea ce nu se poate exterioriza,
ceea ce e neputincios fată de lumea externă e slab, e nedeplin ca putere de
viată''. Iar mai departe: ''în orice om nu există coincidenta dintre esentă
si existentă. In om existenta întotdeauna diferă de esentă, de unde si devenirea
sa întru o fiintă completă''.
Ce rezultă din cele de mai sus? Că orientalii pierd din vedere materialitatea
creatiei, facerea, întruparea. Nu suntem numai spirit. Nici în exclusivitate
materie. Usor ne-ar veni să fim numai una din cele două. Iată nu-i asa, nu-i
după vrerea noastră, ne aflăm implicati într-o dihotomie antagonistă.
Interiorizarea orientală nu rezolvă pe deplin încalceala. Spiritul îndeamnă
către cultură: Materia către civilizatie. Nici aceasta nu se cade să fie defaunată,
ocărâtă, măcar că permite libera dezvoltare a spiritului. Nu suntem, precum
cred orientalii, spirit; ci spirit întrupat. Conceptiei i se opune--adică nu,
i se adaugă spre împlinire conceptia europeană (occidentală, crestină) a întrupării.
Din acest punct de vedere, crestinismul rezumă conceptia europeană. Să ne spiritualizăm,
să ne culturalizăm, să ne înduhovnicim, dar să nu uităm că suntem întrupati
si că nu dispunem de putinta de a tăgădui corporalitatea si civilizatia. Nu
putem nesocoti, desconsidera, înjosi realitatea, ''prezenta noastră în lume'';
ne paste mereu riscul recăderii în sălbăticie.
Creatia ( facerea ) nu-i un blestem. Aceasta chiar constituie diferenta dintre
cele două sisteme; europenii nu cred că facerea e un blestem, o grea osândă;
că viata e si ea o pacoste sau în orice caz un ''neajuns'', cum se exprimă Cioran
(Neajuns, zice, dar gândeste: belea, nenorocire). Europenii, ca unii care iau
aminte la faptul întrupării, vor să spiritualizeze viata, nu să o neantizeze.
*
Există în cuprinsul lumii europene de astăzi tendinta pe care nu o putem ignora.
E vorba de puternica atractie exercitată mai ales asupra tinerilor, de către
formele religioase ale Orientului: budhismul, yoga, tantra, hinduismul, zenismul,
taoismul. Acestea toate ne îndeamnă să ne punem întrebarea esentială: care este
deosebirea caracteristică dintre crestinism si toate aceste mistici care în
fapt au o viziune aproape comună asupra marilor probleme finale ale omului?
Mie unuia, marea deosebire mi se pare a fi aceasta: crestinismul iubeste si
proslăveste viata, iar budhismul si congenerele lui o dispretuiesc si urmăresc,
fiecare în felul ei, să o desfiinteze. Tema aceasta, a deosebirii dintre crestinism
si budhism, am discutat-o îndelung cu răposatul meu prieten Sergiu Al. George,
foarte interesat si foarte atras si el de misticile Orientului. Crestinismul
făgăduieste omului viata vesnică, iar budhismul intrarea in neant si pieirea
individualitătii. In crestinism omul mântuit va dobândi la judecata de apoi
învierea trupului si viata vesnică pentru sufletul sâu si pentru trupul său
induhovnicit. In budhism e cu totul altfel: eul (asa zisul eu) purificat va
părăsi valea aceasta a plângerii căreia îi spune samsara, în mod definitiv si
se va pierde în nedefinitul nirvanei. Există deci o deosebire totală între cele
două sisteme, unul e al preamăririi vietii, celălalt al preamăririi lepădării
de viată.
Deosebit de dramatică si de impresionantă mi se pare descifrarea textelor lamaiste
a ''stării intermediare'' dintre moarte si o eventuală nouă întrupare a constiintei
individuale. In bardo eul rătăceste puternic solicitat si ispitit de numeroase
si felurite matrice care i se oferă ca mijloace de reintrare în samsara. Constiintele
neevoluate se lasă ispitite si reintră în jalnicul, absurdul, fantasticul ciclu
de morti si nasteri al samsarei. Constiintele evoluate resping însă solicitările
acestea insidioase si-si caută refugiul si salvarea într-o lume de dincolo,
care-i adevărata realitate, adică neantul.
Crestinismul, este cel căruia i se potriveste cel mai bine definitia dată de
Unamuno omului: fiinta care tinde spre, si îsi doreste în principal vesnicia.
Mistica orientală îi propune omului cu totul altceva: disparitia vesnică, contopirea
într-un Tot în care nu mai există constiinta de sine si nu mai pot fi concepute
''persoane diferite''.
Ii mai spuneam lui Sergiu Al-George că budhismul mi se pare lipsit de acea iubire
care-i fundamentală in invătătura crestină. Imi răspundea dându-mi exemplul
acelui bothisattva care ar putea prin purificare să aibă acces la nirvana si
care totusi nu o face si reintră în ,ciclul samsaric numai pentru a fi de ajutor
semenilor săi. Da, exemplul este emotionant, insă nu rămâne mai putin adevărată
falia dintre cele două viziuni. In crestinism viata este iubită si învesnicită,
iar în budhism este considerată ca un blestem, o suferintă si un bucluc de care
se cuvine să încercăm să scăpăm cât mai iute... Crestinismul gândeste în mod
cu totul contra. Pentru crestinism viata este un dar minunat si Dumnezeu 1-a
creat pe om nu atât pentru a fi slăvit de el (căci, fiind desăvârsit, nu are
nevoie de preaslăviri), ci pentru a-i da si omului putinta să se învrednicească
de incomparabila bucurie a conjugării verbului a fi. Aceasta-i dilema: existenta
sau neexistenta, a fi sau a nu fi, cum spune Hamlet. Ce este crestinismul? Este
religia lui a fi.
In teologia Părintelui Stăniloaie, întotdeauna plină de idei originale si de
observatii profunde, dacă ar fi să mă opresc asupra unui punct anume as alege
ideea centrală pentru opera sa, că originalitatea crestinismului vine mai ales
din faptul că în crestinism Dumnezeu este persoană. Intreaga teologie a Părintelui
Stăniloaie, de altfel, cred că poate fi considerată, mai presus de orice, personalistă.
Dumnezeu este persoană. Credinciosul este persoană. Rugăciunea este calea prin
care omul-persoană stă de vorbă cu Dumnezeu-persoană. De aici provine si dulceata
extraordinară si unică a crestinismului, din această relatie de tip eu-tu, dintre
om si Dumnezeul său. Omul nu se află în lume confruntat de o entitate abstractă,
de un Tot nenumit si anonim, ci se află fată către fată cu o Persoană, căreia
i se poate adresa nemijlocit într-o atmosferă de intimitate, încredere si revărsare
a sinei. Suprema dovadă a personalitătii lui Dumnezeu o constituie întruparea
Sa. Dumnezeu S-a făcut om. Pentru a ne cunoaste păsurile si necazurile dinlăuntru
si direct, El n-a recurs la mijloace informationale intermediare, ci S-a născut
din Fecioara si S-a făcut ca unul dintre noi, astfel încât să-i poată fi cunoscută
conditia omenească nerestrictiv. De aceea si scria în Sfânta Evanghelie de la
Ioan că I S-a dat putere de judecată Fiului Omului.
Nu unui Hristos Fiul lui Dumnezeu, ci Fiului Omului, adică Celui ce S-a făcut
om, Care nu S-a informat trimitând pe pământ un referent sau un reporter, ci
si-a asumat conditia omenească spre a Se informa de-a dreptul de la izvor.
Budhismul este o ghetărie, o algebră, un sistem... Ca si yoga, ca si taoismul.
Eu 1-am cercetat atent: nu numai la Eliade (interpretat foarte serios si pătrunzător),
ci si în volumele scrise de Evans-Ventz si latna Kazi Dasa Samdup (în engleză,
traduse de-a dreptul din tibetană). Am înteles că dacă-i asa cum ne spune Cartea
tibetană a mortilor atunci înseamnă că pământul acesta e iadul vesnic în care
mereu revenim din bardo spre a ne întrupa de istov.
Lăsati-mă să cred în Hristos, să mă rog Lui ca Persoană, să-L iubesc, să nădăjduiesc
în El care mă face liber (loan 8, 36; 31-32), în persoana Lui--vorba lui Noica--Persoana
Lui cuminecabilă si comunicabilă.
Stiu de la fostii mei coreligionari si de la prietenii mei occidentali (si din
toată ori mai toată literatura occidentală contemporană) că sunt dispusi să
recunoască morala crestină dar că pentru nimic în lume nu se pot învoi cu personalitatea
divină a lui Iisus. Iar Stăniloaie asta spune si dovedeste: că esenta ''binevoitoare''
a crestinismului constă în personalitatea lui Hristos, divino-umană! întreaga
problemă e de informatică si comunicare. Biruitor si rational rezolvată de Crestinism.
(Rog a lua aminte că eu nu cunosc budhismul din ziare si reviste, ci pe cât
se poate unuia care cunoaste sanscrita si tibetana--de la izvoare serioase ajutându-mi
mult răposatii mei prieteni Sergiu Al-George si pr. Mihai Avramescu--Extrase
din Nicolae Stheinhard).
***
Să fie sănătos cu universul lui ciclic si cu nirvana lui, eu rămân cu Hristos.
Smerit, smerit, dar am si eu mândria mea; mă cred a fi o persoană, o făptură
cu duh care poate intra în comunicare cu persoana Hristos (Dostoievski).
Calea Părintilor nostri cere credintă tare si îndelungă răbdare, în timp ce
contemporanii nostri încearcă să apuce toate darurile spirituale, între care
si contemplarea imediată a Dumnezeului absolut, cu sila si grabnic. Se află
destul de des la ei o tendintă de a stabili paralele între rugăciunea prin numele
lui Iisus si yoga, meditatie transcedentală si alte practici asemănătoare. Trebuie
să semnalez aici riscurile unei confuzii; este periculos de a se considera rugăciunea
ca o ''tehnică'' dintre cele mai simple si dintre cele mai usoare conducând
la unirea imediată cu Dumnezeu. Este indispensabil de a sublinia în mod categoric
diferenta radicală care există între rugăciunea lui Iisus si toate celelalte
teorii ascetice. Se înseală cei care se străduiesc să se golească mintal de
tot ceea ce este trecător, relativ, pentru a ajunge la oarecare prag invizibil,
de a dobândi constiinta a ceea ce au fost ei din veac, si de a realiza astfel
''identitatea'' lor cu Principiul întregii existente, pentru a se reintoarce
spre Absolutul de dincolo de persoană si ''Fără Nume'' si de a se uni cu El,
pentru a dizolva în oceanul suprainteligibil însăsi persoana lor, confundând-o
cu forma individuală a existentei naturale.
Eforturile ascetice de acest gen au permis unora să se ridice până la o contemplare
supraratională a fiintei, de a încerca un oarecare fior mistic si de a cunoaste
starea de tăcere a mintii după ce cineva a străbătut limitele spatiului si timpului.
In experientele de acest gen omul poate simti calmul, linistea rezultând din
detasarea de fenomenele constant schimbătoare ale lumii vizibile, să descopere
în sine libertatea duhului si să contemple frumusetea inteligibilă. El poate
avea chiar o oarecare experientă a vesniciei.
Ultimul rezultat al unei astfel de asceze nepersonaliste a condus pe multi să
considere că principiul dumnezeiesc este în însâsi natura omului; să tindă spre
autoîndumnezeire, ceea ce este la originea marii căderi, să disceamă în ei oarecare
''absoluitate'' care, de fapt, nu este decât reflexul Absoluitătii dumnezeiesti
în fiinta creată după chipul Ei; să încerce o oarecare dorintă de a se reîntoarce
la starea de calm profund în care se găsea, pretind ei, înainte de venirea Sa
în această lume. Această miscare spre profunzimile fiintei proprii nu este nimic
altceva decât o atractie spre nefiinta din care au fost adusi prin vointa Creatorului.
în tot cazul, când omul a trecut prin experienta golirii, acest fel de deraieri
mintale pot apărea în duhul său. Nu este intentia mea de a enumera aici toate
întelegerile intelectuale, toate formele posibile de intuitie intelectuală,
dar voi spune din propria mea experientă că în toate acestea Dumnezeul Cel Viu,
adică Cel Care Este cu adevărat, NU SE AFLĂ. Este vorba de o aptitudine naturală
a duhului omenesc în miscarea sa ascendentă spre Absolut. Orice contemplare
realizată pe această cale este o contemplare de sine, dar nu o contemplare a
lui Dumnezeu. In aceste stări noi descoperim, desigur, o frumusete, dar este
încă o frumusete creată, nu Fiinta primă. Si toate acestea nu conduc pe om la
mântuire.
Adevărata eliberare începe când se acceptă deplin si fară îndoială revelatia:
''Eu sunt Cel Care este'' (Ies. 3, 14), Eu sunt Alfa si Omega, Cel ce este,
Cel ce era si Cel ce vine, Atottiitorul. (Apoc. 1, 18). Dumnezeu este Absolut
personal, Treime deofiintă si nedespărtită (Tatăl, Fiul si Duhul Sfânt). Pe
acesta revelatie se zideste întreaga noastră viată crestină. Acest Dnmnezeu
ne-a chemat de la nefiintă la această viată. Constiinta Dumnezeului Celui Viu
si pătrunderea în taina căilor creatiei Sale ne eliberează de întunericul propriilor
noastre idei privind Absolutul. si ne mântuieste, de atractia, desigur neconstientă
dar totusi fatală, de a abandona orice existentă..Am fost creati în scopul de
a fi asociati Fiintei dumnezeiesti, Celui care este cu adevărat. Hristos ne-a
indicat calea: ''Strâmtă este poarta si îngustă este calea care duce la viată''(Matei7,14).
Intelegând profunzimile întelepciunii Creatorului; acceptăm suferintele prin
care se dobândeste vesnicia dumnezeiască. Si când Lumina Sa ne acoperă cu umbra
Sa, unim în noi contemplarea celor două extremităti ale adâncului: de o parte
întunericul iadului, si de alta triumful biruintei. Suntem în mod existential
introdusi in domeniul Vietii necreate. Iadul îsi pierde stăpânirea asupra noastră.
Ne este dat harul de a trăi starea Cuvântului întrupat, a lui Hristos pogorându-Se
în iad ca Biruitor. Atunci, prin puterea dragostei Sale, îmbrătisăm întreaga
zidire în rugăciunea noastră: Iisuse, Stăpâne Atotputernice si Bun, miluieste-ne
pe noi si lumea ta.
Astfel se petrecură lucrurile pentru mine în tineretea mea. Asceza mea spirituală
consta în a mă dezgoli, printr-o concentrare mintală voluntară, de materialitatea
trupului meu si de sensibilitatea lui, apoi de a-mi urma mersul spre Fiinta
pură transcendentă anulând în mine principiul personal, gândirea si celelalte
aspecte ale existentei cosmice. Astfel, în toti acesti ani, eu slujii pe ''dumnezeul
filosofilor'' care, în realitate nu există.
In cursul tineretii mele am trăit în aceasta rătăcire, aflându-mă sub influenta
cărtilor de mistică orientală si ca urmare a întâlnirii cu persoane venite din
tări unde această modă de spiritualitate se cultivă de milenii. Nu este deloc
usor a te elibera de această nebunie; în fată vi se poate ivi mereu argumentul
potrivit căruia nu ati fi încă în aparentă în mod satisfăcător golit de tot
ce este relativ în fiinta cosmică. In avântul spre desăvârsire trebuie, potrivit
acestei perspective, sa depăsesti în sine principiul persoanei, căci el nu este
decât forma vremelnică a existentei si impune la toate manifestările noastre;
pe scurt, este vorba de a se orienta de bună voie spre dizolvarea sau spre distrugerea
persoanei omenesti în nemiscatul ocean al Fiintei pure, al Absolutului suprapersonal.
Nu putem trece peste întrebarea: cine deci cunoaste? Cine se hotăreste pe sine
însusi? Si încă o altă întrebare: Dacă am iesit din Principiul fără de început,
cum deci a putut să se producă o atât de profundă degradare a fiintei mele?
Pentru ce îmi trebuie acum să caut cu atâtea eforturi să mă separ de trup, pentru
a deveni din nou ceea ce dintotdeauna am fost si ceea ce--în viziunea intelectuală
abstractă--n-am încetat niciodată să fiu?
Practica meditatiei mele mă făcu să gust o liniste care mă eliberă de împrăstierile
pricinuite de grijile vietii pământesti; ea îmi dâdu ceasuri de o intensă bucurie
intelectuală, mă ridică în sfere asa-zise spirituale si mă asează mai presus
de mediul care mă înconjura. Experienta mea orientală era sinceră, dar a îmbrăcat
mai curând o formă intelectuală, detasată de inimă: asceza consta în a te goli
mintal de tot ce este relativ. Incetul cu încetul dobândii convingerea că apucasem
pe un drum fals, că mă îndepărtam de Fiinta adevărată, reală, si că mă îndreptam
spre ne-fiintă. Dar cunostinta autentică nu apărea incă la orizontul mintii
mele.
Am cunoscut în această vreme o tensiune extremă; starea intelectului meu se
asemăna aceleia unei bărci subrede plutind într-o noapte adâncă pe o mare tulburată;
când se ridica pe creasta unui val, când era aruncată cu mânie în adânc. Dar
Cel pe Care îl părăsisem într-un oarecare fel, pe ''motiv de inutilitate'' nu
mă lepădase pe de-a-ntregul si căută El însusi un prilej să mi Se arate. El
puse deodată înaintea ochilor mei un text din Biblie, acela al revelatiei din
Sinai: ''EU SUNT CEL CE SUNT''. Fiinta sunt Eu. Dumnezeu Stăpânul absolut al
tuturor spatiilor stelare si al galaxiilor celor mai îndepărtate este personal--EU
SUNT.
Acest Dumnezeu personal deveni pentru mine, nu în ordinea gândirii abstracte,
ci intr-un mod existential, o evidentă pe care o trăii din întreaga mea fiintă.
Toată stuctura vietii mele sprituale fu transformată, chiar dacă nu pe deplin
limpede, de acum mintea mea stia totusi în ce directie să se îndrepte: lumina
stelei polare stinsese privirea mea si intelectul meu nu putea să se ridice
până la ea. Desigur, acest Dumnezeu este grozav de îndepărtat, dar este accesibil
duhului nostru. Să pretinzi a fi dumnezeu în afara singurului Dumnezeu adevărat
este o nebunie mai rea decât orice altă formă de nebunie. Dar când am dobândît
constiinta grozăviei căderii mele, m-am pus pe tânguiri deznădâjduite si am
vărsat lacrimi amare si fierbinti. Domnul mi-a dăruit desnădejdea care naste
harul. Si atunci când plângeam asupra mea insămi ca asupra unui mort, vărsând
lacrimi din belsug, fără a îndrăzni să-mi ridic gândurile spre El, El îmi apăru
în lumina Sa. Astfel puse El începutul noii mele vieti, după ce m-a făcut să
renasc în lacrimile pocăintei. Tot ceea ce mai înainte era atrăgător în această
lume îsi pierdu farmecul si, fără a mă mai gândi la nimic altceva, mă pusei
pe rugăciune.
*
In decursul meditatiilor mele--domeniu în care realizasem progrese prin concentrare--vedeam
energia mea gânditoare asemănătoare unei lumini de slabă intensitate. Această
lumină se afla în interioml cutiei craniene si în jurul ei; totusi inima mea
nu participa la această experientă, căci ea trăia separată de creier.
Multi ani mai târziu, după ce am fost cercetat de milostivirea Prea înaltului
Dumnezeu, observai că lumina necreată este calmă, unită, regulată; ea actionează
asupra mintii, asupra inimii si chiar asupra trupului. Când o contemplă, întreaga
fiintă se află într-o stare pe care ''pământul'' nu o cunoaste. Această lumină
este lumina dragostei, lumina cunostiintei, lumina nemuririi si a unei păci
minunate.
După ce am redescoperit pe Hristos, experienta mea orientală care durase sapte
sau opt ani, îmi apăru ca o încălcare din cele mai groaznice fată de dragostea
lui Dumnezeu. Fusesem cuprins de un fel de groază sfantă, având constiinta că
eram un necredincios si un apostat si la gândul că voi rămâne pentru totdeauna
nevrednic de un asemenea Dumnezeu (Arhimandritul Sofronie, ucenicul Sfântului
Siluan)
***
Despre YOGA - de parintele Arsenie Papacioc
CRESTINISM SI YOGA ?
Cuvant inainte
[ crestinism si yoga ]
Capitolul I
- Despre Dumnezeu [ crestinism si yoga ]
- Despre ingeri [ crestinism si yoga ]
- Despre diavol si demoni [ crestinism si yoga ]
- Despre Zidirea vazuta [ crestinism si yoga ]
- Despre inviere [ crestinism si yoga ]
- Despre Judecata [ crestinism si yoga ]
- Impotriva Reincarnarii [ crestinism si yoga ]
Capitolul II
Capitolul III
- Marturii - partea I [ crestinism si yoga ]
- Marturii - partea II [ crestinism si yoga ]
- Marturii - partea III [ crestinism si yoga ]
- Marturii - partea IV [ crestinism si yoga ]
Capitolul IV
Extrase din ''CRESTINISM SI YOGA ?'' de Parintele Ioan Filaret
Despre "Yoga crestina"
JURNALUL CONVERTIRII - De la zeita mortii la Imparatul Vietii [ de la YOGA la ortodoxie ]
Ieromonah SERAFIM ROSE
ORTODOXIA SI RELIGIA VIITORULUI
Cuvant
inainte
Prefata editorului la
editia a patra
Prefata autorului
Introducere
1. "Dialogul cu religiile necrestine"
2. Ecumenismul "crestin" si cel necrestin
3. "Noua era a Duhului
Sfant"
4. Cartea de fata
I Religiile "Monoteiste". Avem acelasi Dumnezeu ca si necrestinii?
II
Puterea zeilor pagani: Asaltul hinduismului asupra crestinismului
1. Atractia Hinduismului
2. Razboiul dogmelor
3. Locuri si practici hinduiste
4. "Evanghelizarea" Vestului
5. Scopul Hinduismului - "Religia Universala"
III. "Minunea" unui fachir si rugaciunea lui Iisus
IV.
Meditatia orientala invadeaza crestinismul
1.
"Yoga crestina"
2. "Zen-ul crestin"
3. Meditatia transcendentala
V.
"Noua constiinta religioasa". Cultele orientale din America anilor '70
1. Hare Krishna la San Francisco
2. Guru
Maharaj-ji pe Astrodomul din Houston
3. Tantra Yoga in muntii din New Mexico
4. Meditatie Zen in nordul Californiei
5. "Noua Spiritualitate"
fata in fata cu Crestinismul
VI.
"Semne din Cer" - Perspectiva Crestin-Ortodoxa asupra OZN-urilor
1. Atmosfera science-fiction
2. Aparitii
ale OZN-urilor si investigarea lor stiintifica
3. Cele sase tipuri de intalniri
extraterestre
4. Explicarea fenomenelor OZN
5. Semnificatia fenomenelor
OZN
VII. "Renasterea harismatica"
- un semn al vremilor
1. Miscarea
penticostala in secolul XX
2. Spiritul "ecumenist" al "Renasterii
Harismatice"
3. "Vorbirea in limbi"
4. Mediumismul "crestin"
5. Înselaciunea diavoleasca
A. Atitudinea fata de experientele "spirituale"
B. Reactii fizice care insotesc experienta harismatica
C. "Darurile Spirituale"
care insotesc experienta "harismatica"
D. Noua "revarsare"
a Duhului Sfant
VIII. Concluzie
- Spiritul Vremilor de pe urma
1.
"Renasterea harismatica" ca semn al timpurilor
A. O "Cincizecime"
fara Hristos
B. Noul Crestinism
C. "Isus vine curand"
D.
Trebuie Ortodoxia sa se alature apostaziei?
E. "Copii, este ceasul de
pe urma"
2. Religia Viitorului
Ce poate face rugaciunea ortodoxa :O asceza autentica ( de Parintele Cleopa )