ANEXA I
Învăţătura ortodoxă a Sf. Marcu al Efesului despre starea sufletelor dup ă moarte
DE CELE mai multe ori, învăţătura ortodoxă despre starea sufletelor după moarte nu este înţeleasă pe deplin, chiar de către crestinii ortodocsi; iar destul de recenta doctrină catolică a „purgatoriului” a pricinuit o neînţelegere si mai mare în mintea oamenilor. Cu toate astea, învăţătura ortodoxă nu este deloc nedeslusită si îndoielnică. Poate că prezentarea ei ortodoxă cea mai scurtă trebuie găsită în scrierile Sfântului Marcu al Efesului la Sinodul de la Florenţa din 1439, organizat mai ales pentru a lămuri doctrina catolică despre „purgatoriu”. Aceste scrieri sunt de foarte mare preţ pentru noi, fiindcă vin de la cei din urmă Părinţi bizantini, înainte de epoca modernă, care este plină de confuzii teologice, ambele ne îndreaptă către izvoarele învăţăturii ortodoxe si ne învaţă cum să socotim si să înţelegem aceste izvoare. Aceste izvoare sunt: Scripturile, scrierile Patristice, slujbele bisericesti, Vieţile sfinţilor, si unele descoperiri si vedenii despre viaţa după moarte, ca acelea care se află în cartea IV a Dialogurilor Sfântului Grigorie cel Mare. Teologii academici de astăzi sunt înclinaţi să nu aibă încredere în ultimele două sau trei feluri de izvoare, de aceea nu se simt în largul lor, când vorbesc despre acest subiect si uneori preferă să păstreze o „reţinere agnostică” cu privire la acesta (Timothy Ware, Biserica Ortodoxă, pag. 259). Pe de altă parte, scrierile Sfântului Marcu ne arată că teologii ortodocsi adevăraţi cunosc „foarte bine” aceste izvoare. Cei care nu le cunosc „îndeajuns”, dau la iveală o stricăciune nebănuită care vine din necredinţa modernă.
Din cele patru răspunsuri despre purgatoriu, pe care le-a dat Sf. Marcu la Sinodul de la Florenţa, Omilia întâi cuprinde relatarea cea mai scurtă a învăţăturii ortodoxe împotriva greselilor catolicismului si pe această bază s-a alcătuit traducerea pe care o prezentăm aici. Celelalte răspunsuri cuprind mai ales material mărturisitor pentru problemele prezentate aici, cât si răspunsuri la cele mai caracteristice dovezi catolice.
Sfântul Marcu răspunde „canoanelor catolice” scrise de către cardinalul Iulian Cesarini (traducere în lb. rusă în Pogodin, pag. 50-57), care cuprind doctrina catolică despre starea sufletelor după moarte, definită la Sinodul „unionist” de la Lyon, care a avut loc mai înainte (1270). Această doctrină uimeste pe cititorul ortodox (asa cum l-a uimit si pe Sf. Marcu) prin întreaga ei însusire care este prea „neabătută” si „în litera legii”. De data aceasta, catolicii socotesc raiul si iadul ca pe ceva „terminat” si „desăvârsit”, iar pe cei care sălăsluiesc într-însele îi socotesc ca aflându-se deja în plinătatea stării pe care o vor avea după Judecata de Apoi. Asadar, nu mai este nevoie să te rogi pentru cei din rai (a căror soartă este deja desăvârsită) ori pentru cei din iad (pentru că aceia nu mai pot fi niciodată sloboziţi sau curăţaţi de păcat). Ci, fiindcă mulţi dintre credinciosi mor într-o stare de „mijloc” -nici destul de desăvârsită pentru rai, dar nici destul de rea pentru iad -socotinţa dovezilor catolice avea nevoie de un al treilea loc de curăţire („purgatoriul”), unde chiar cei cărora li se iertaseră deja păcatele, trebuiau să fie osândiţi sau să-si „ispăsească” păcatele înainte de a fi destul de curaţi pentru a intra în rai. Pe aceste argumente legale, ale unei „dreptăţi” pur omenesti (care de fapt tăgăduieste bunătatea mai presus de fire a lui Dumnezeu si iubirea Lui de oameni), catolicii sprijină tâlcuirile stricte ale unor texte Patristice si ale feluritelor vedenii. Aproape toate aceste tâlcuiri sunt destul de întâmplătoare si născocite, fiindcă nici măcar vechii Părinţi catolici nu vorbeau despre un asemenea loc ca fiind „purgatoriul”, ci numai despre „curăţarea” de păcate după moarte, despre care unii vorbeau ca despre „foc” (probabil în chip alegoric).
Pe de altă parte, după învăţătura ortodoxă, pe care o propovăduieste Sfântul Marcu, crestinii care au murit cu păcate mici nemărturisite sau cei care nu au adus roadele pocăinţei pentru păcatele pe care le-au mărturisit, sunt curăţaţi de aceste păcate fie prin judecata morţii, cu frica ei, fie după moarte, când sunt siliţi să rămână în iad (dar nu pururea), prin rugăciunile si Liturghiile Bisericii si prin faptele bune săvârsite pentru ei de către credinciosi. Chiar si păcătosilor sortiţi chinurilor vesnice li se poate da o oarecare alinare în chinurile lor din iad, prin aceste mijloace. Dar cu toate astea, acum nu există nici un foc curăţitor pentru păcătosi, nici în iad (căci focul vesnic va începe să-i chinuiască numai după Judecata de Apoi), nici cu mult mai puţin în vreun al treilea loc, cum ar fi „purgatoriul”. Toate vedeniile focului care sunt văzute de oameni, sunt chipuri sau proorociri ale celor ce vor fi în vremea viitoare. Întreaga iertare a păcatelor după moarte vine numai din bunătatea lui Dumnezeu, care se întinde si la cei din iad, împreună cu rugăciunile oamenilor, iar Dumnezeu nu mai asteaptă de la acestia nici o „răsplată” sau „ispăsire” pentru păcatele care le-au fost iertate.
Trebuie să spunem că în scrierile sale, Sfântul Marcu vorbeste mai ales despre starea sufletelor după moarte, si pomenesc foarte puţin despre însiruirea întâmplărilor care se petrec cu sufletul îndată după moarte. Despre cea de a doua problemă, există o bogată literatură ortodoxă, dar despre aceasta nu s-a vorbit la Florenţa.
OMILIA ÎNTÂI ÎMPOTRIVA DOCTRINEI CATOLICE A PURGATORIULUI80
VÂND în vedere că, păstrând dreapta noastră credinţăAortodoxă si dogmele Bisericii transmise de Părinţi, trebuie să răspundem cu dragoste la cele ce aţi spus, ca regulă generală
80 Preluare din traducerea rusă a Arhimandritului Ambrozie Pogodin, în Sf. Marcu al Efesului si reuniunea de la Floranţa, Jordanville, N. Y., 1963, pag. 58-73.
a noastră, vom cita mai întâi fiecare dovadă si mărturie pe care ne-aţi adus-o în scris, pentru ca fiecare răspuns si lămurire să urmeze pe scurt si limpede.
1. Şi astfel, la începutul relatării voastre, vorbiţi asa: „Dacă cei care cu adevărat se pocăiesc, s-au despărţit de această viaţă în dragoste (faţă de Dumnezeu), înainte de a-si putea ispăsi păcatele cu ajutorul faptelor bune pentru călcarea legii sau pentru ocările pe care le-au adus în viaţă, sufletele lor sunt curăţate după moarte cu ajutorul suferinţelor din purgatoriu. Dar pentru usurarea (sau ‘slobozirea’) lor din aceste suferinţe, ei sunt ajutaţi de credinciosii care sunt în viaţă, prin rugăciuni, Liturghii, milostenii si alte lucruri de evlavie.”
La acestea răspundem următoarele: Despre faptul că cei răposaţi în credinţă sunt negresit ajutaţi de Liturghiile si rugăciunile si milosteniile făcute pentru ei, si că acest obicei este obisnuit din vremuri străvechi, există mărturia multor si diferitelor relatări ale dascălilor Bisericii, atât romani, cât si greci, spuse si scrise în vremuri si în locuri duferite. Dar nu aflăm nici în Scripturi, nici în rugăciunile si stihirile pentru cei morţi, nici în cuvintele dascălilor, faptul că sufletele sunt slobozite pentru o oarecare suferinţă din purgatoriu si pentru un foc trecător care are asemenea putere (de ispăsire) si caracterul unui ajutor. Dar am socotit că până si sufletele care se află în iad si au fost deja date chinurilor celor vesnice, fie în adevăr si trăire adevărată, fie în asteptare lipsită de nădejde, pot fi ajutate si li se poate da un oarecare sprijin mic, desi nu în sensul dezlegării lor întregi de chinuire, nici că li se dă nădejdea pentru o mântuire la urmă. Şi acestea sunt arătate în cuvintele marelui pustnic egiptean Macarie care a fost învăţat despre aceasta de o ţeastă pe care a găsit-o în pustiu prin lucrarea puterii dumnezeiesti.81 Şi
81 În “Colecţia alfabetică” de cuvinte ale Părinţilor Pustiei, la “Macarie cel Mare”, citim: “Avva Macarie a spus, Umblând într-o zi prin pustiu, am aflat o ţeastă a unui om mort, care zăcea pe pământ. Am miscat-o de la locul ei cu ciomagul, iar ţeasta mia vorbit. Am întrebat-o: ‘Cine esti?’ Ţeasta a răspuns: ‘Am fost mare preot slujitor la idoli si la păgânii care locuiesc în acest loc; dar tu esti Macarie, purtătorul de Duh. Ori
Sf. Vasile cel Mare, în rugăciunea citită la Pogorârea Duhului Sfânt, scrie următoarele: „Stăpâne Atotţiitorule, Dumnezeule al Părinţilor … Care si la acest praznic, cu totul desăvârsit si mântuitor, ai binevoit a primi rugăciuni de mijlocire pentru cei ţinuţi în iad, dându-ne nouă mari nădejdi că vei trimite usurare si mângâiere celor cuprinsi de întristări apăsătoare, auzi-ne pe noi, smeriţii robii Tăi, care ne rugăm Ţie, si odihneste sufletele robilor Tăi, celor mai înainte adormiţi, în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea si suspinarea” (Rugăciunea a treia de la Vecernia din Duminica Pogorârii Duhului Sfânt, care se citeste în genunchi).82
Dar dacă sufletele au plecat din această viaţă în credinţă si în dragoste, cu toate că au adus cu ei si oarecare greseli, fie unele mici, pentru care nu s-au pocăit deloc, fie păcate grele pentru care -chiar dacă s-au pocăit -nu au izbutit să arate roadele lor de pocăinţă: noi credem că asemenea suflete trebuie să fie curăţate de acest fel de păcate dar nu cu ajutorul vreunui foc curăţitor sau vreo osândă în vreun loc (după cum am spus, pentru aceasta nu ni s-a spus nouă nimic). Dar unii trebuie să se cureţe chiar la iesirea din trup, numai din pricina fricii, după cum arată în chip neabătut Sf. Grigorie Dialogul;83 în vreme ce alţii trebuie să fie curăţaţi după iesirea din trup, fie pe când se mai află în acelasi loc pământesc, înainte de a veni să se închine lui Dumnezeu si sunt cinstiţi cu soarta celor binecuvântaţi, fie -dacă păcatele lor au fost mai grele si i-au orbit pe ei vreme îndelungată -sunt ţinuţi în iad, dar nu pentru a rămâne pururea în foc si chinuire, ci ca si cum s-ar afla în temniţă si strâmtorare
de câte ori iei păcatele celor care se află în chinuire si te rogi pentru ei, ei simt o usoară alinare.’” Mai apoi ţeasta i-a spus Sfântului Macarie despre chinurile din iad, sfârsind astfel: “Noi am primit puţină milă căci nu L-am cunoscut pe Dumnezeu, iar cei care L-au cunoscut pe Dumnezeu si s-au lepădat de El sunt mai jos ca noi.” (Zicerile Părinţilor Pustiei, trad. De Benedicta Ward, London, A. R. Mowbray & Co., 1975, pag. 115-116.) 82 Nota trad.: în Molitfelnic, Ed. Institutului Biblic de Misiune al Bis. Ort. Rom., Buc., 1998, p. 606. 83 În Cartea IV a Dialogurilor.
sub pază.
Susţinem că toţi acestia sunt ajutaţi de rugăciunile si Liturghiile făcute pentru ei, cu conlucrarea bunătăţii lui Dumnezeu si a iubirii Sale de oameni. Această împreună lucrare a lui Dumnezeu nu mai socoteste unele păcate, ci le iartă de îndată pe acelea săvârsite din slăbiciune omenească, asa cum spune Dionisie cel Mare (Areopagitul) în „Cugetări despre taina săvârsită pentru cei adormiţi întru dreaptă credinţă” (în Ierarhia bisericească, VII, 7); pe când alte păcate, după o vreme oarecare, prin drepte judecăţi, fie că de asemenea se lasă si se iartă -si asta în întregime – fie se usurează vinovăţia pentru aceste păcate până la Judecata de Apoi. Şi de aceea socotim că nu este nevoie de vreo altă osândire ori vreun foc de curăţire. Căci unii se curăţă prin frică, în vreme ce alţii sunt măcinaţi de mustrările de constiinţă cu chinuri mai mari decât orice foc, iar alţii se mai curăţă numai prin chinul dinaintea slavei dumnezeiesti si frica pentru cele ce vor aduce viitorul. Şi faptul că acest adevăr este cu mult mai chinuitor si mai osânditor decât orice altceva, este confirmat de experienţa însăsi, si Sf. Ioan Gură de Aur ne mărturiseste în aproape toate omiliile sale morale, care spun acelasi lucru, ca si pustnicul Dorotei în omilia sa „Despre constiinţă …”
2. Asadar, Îl rugăm stăruitor pe Dumnezeu si nădăjduim să-i mântuiască (de chinul cel vesnic) pe cei plecaţi, iar nu de vreun alt chin sau foc în afară de acele chinuri si de acel foc care au fost rânduite pentru vesnicie. Şi, mai mult decât atât, faptul că sufletele celor plecaţi sunt slobozite prin rugăciune de la rămânerea în iad, ca dintr-o temniţă, este mărturisit, printre mulţi alţii, de Teofan Mărturisitorul, numit Însemnatul (fiindcă el a pecetluit cu sânge cuvintele mărturiei sale pentru icoana lui Hristos, scrise pe fruntea lui). Într-unul dintre canoanele pentru cei răposaţi, el se roagă pentru ei astfel: „De lacrămile si de suspinurile cele din iad slobozeste pre robii tăi Mântuitorule”, (Canonul de sâmbătă pentru cei răposaţi, glas 8, cântarea 6, la Slavă).84
Auziţi? A zis „lacrămi” si „suspinuri”, si nici un fel de osândă sau foc curăţitor. Şi dacă trebuie să se afle în aceste laude si rugăciuni vreo pomenire a focului, nu este vorba de unul vremelnic, unul care are puterea de a curăţa, ci este vorba chiar de focul vesnic si osânda fără de sfârsit. Sfinţii, fiind însufleţiţi de dragostea de oameni si de milă faţă de aproapele lor, dorind si cutezând cele ce sunt aproape cu neputinţă, se roagă pentru mântuirea celor adormiţi întru dreapta credinţă. Pentru aceasta, Sf. Teodor Studitul, duhovnic si mărturisitor al adevărului, spune la începutul canonului său pentru cei adormiţi: „Toţi să ne rugăm lui Hristos, făcând astăzi pomenire morţilor celor din veac, ca să izbăvească de focul cel vesnic pe cei ce au adormit în credinţă si nădejdea vieţii celei vesnice” (Triod, Sâmbăta lăsatului sec de carne, canon, cântarea 1, stihira 1). Şi apoi, într-un alt tropar, în cântarea a 5-a a canonului, stihira 4, spune: „De focul cel pururea arzător si de întunericul cel neluminat, si de scrâsnirea dinţilor, si de viermele cel ce chinuieste neîncetat si de toată pedeapsa, izbăveste Mântuitorul nostru, pe toţi cei ce în credinţă au adormit.”85
Unde este aici „focul purgatoriului”? Şi dacă ar exista cu adevărat, unde ar fi mai potrivit pentru Sfânt să vorbească de el, dacă nu aici? Dacă sfinţii sunt auziţi de Dumnezeu, atunci când ei se roagă pentru aceasta, nu este treaba noastră să o cercetăm. Dar ei stiau, asa cum stia Duhul care sălăsluia în ei, si care îi purta pe ei, iar ei grăiau si scriau întru această cunoastere; si la fel stia aceasta si Stăpânul Hristos, Care a poruncit să ne rugăm pentru dusmanii nostri, si Care S-a rugat pentru cei care L-au răstignit pe Cruce si l-a însufleţit pe întâiul Mucenic Ştefan când era ucis cu pietre, să facă asemenea. Şi desi cineva ar putea spune că atunci când ne rugăm pentru oameni ca acestia, nu
84 Nota trad.: Octoih, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1912. p. 629.85 Nota trad.: Triodul, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bis. Ort. Rom., Buc. 1997, p. 25, 28.
suntem auziţi de Dumnezeu, noi încă vom face cele ce stau în putinţa noastră. Şi vedeţi, unii dintre sfinţii care s-au rugat nu numai pentru cei credinciosi, ci chiar si pentru cei lipsiţi de evlavie, au fost auziţi, si prin rugăciunea lor i-au mântuit de chinul cel vesnic, asa cum Întâia Muceniţă Tecla a mântuit-o pe Falconila, si Sfântul Grigorie Dialogul l-a mântuit pe împăratul Traian, după cum se istoriseste.86
(Capitolul 3 arată că Biserica se roagă si pentru cei care petrec deja întru bucuria binecuvântării lui Dumnezeu -care, de bună seamă, nu au nevoie să treacă prin „focul purgatoriului”.)
4. După aceasta, mai departe, vreţi să aduceţi mărturii despre dogma pomenită mai sus despre focul purgatoriului,
86 Despre cea de a doua întâmplare se povesteste în câteva din Vieţile cele dintâi ale Sf. Grigorie, ca de pildă într-o viaţă englezească din sec. al VIII-lea: „Se mai istoriseste într-o întâmplare povestită de romani despre felul în care sufletul împăratului Traian a primit odihnă si chiar a fost botezat prin lacrimile Sfântului Grigorie, o poveste minunată de spus si minunată de auzit. Să nu se mire nimeni că spunem că a fost botezat, fiindcă fără botez nimeni nu-L va vedea vreodată peDumnezeu; iar un al treilea chip al botezului este prin lacrimi. Într-o zi, pe când trecea prin Forum, i s-a descoperit Sfântului o faptă prea minunată despre care se spune că a făcut-o Traian, si cercetând-o cu mare grijă, a socotit că desi Traian era păgân, făcuse
o faptă atât de bună, că părea mai degrabă să fie fapta unui crestin decât a unui păgân. Căci se povesteste că, pe când se afla în fruntea ostirii sale, în goană mare asupra dusmanului, i-a fost mare milă de cuvintele unei văduve si împăratul lumii întregi s-a oprit cu toată oastea ca să o asculte pe văduvă. Ea a zis: ‘Doamne Traiane, iată bărbaţii care mi-au ucis fiul si nu voiesc ei să-mi dea plată pentru aceasta.’ El a răspuns: ‘Spune-mi despre aceasta când mă întorc si-i voi sili pe ei să-ţi dea plata.’ Dar ea a zis: ‘Doamne, dacă nu te mai întorci niciodată, nu va mai fi nimeni care să mă ajute.’ Atunci, asa cum era înarmat, i-a silit pe cei împricinaţi să plătească numaidecât cele ce-i datorau aceleia, de faţă cu el. Când Grigorie a descoperit această poveste, si-a dat seama că asta era tocmai ceea ce citim în Scripturi: Poartă de grijă celor fără de părinţi, fii sprijin văduvelor. Veniţi să cumpănim împreună, zice Domnul. Fiindcă Grigorie nu stia ce să facă pentru a usura sufletul acestui bărbat care i-a adus aminte de cuvintele lui Hristos, a mers la Biserica Sfântului Petru si a vărsat mări de lacrimi, după obiceiul lui, până când, în cele din urmă, prin descoperire dumnezeiască a aflat că rugăciunile lui au primit răspuns, văzând că nu mai ceruse niciodată aceasta pentru vreun alt păgân” (Cea dintâi viaţă a lui Grigorie cel Mare, de un călugăr necunoscut din Whitby, traducere de Bertram Colgrave, The University of Kansas Press, Lawrence, Kansas, 1968, cap. 29, pag. 127-129). Fiindcă Biserica nu face rugăciuni pentru toţi necredinciosii răposaţi, este limpede că această scoatere din iad a fost rodul rugăciunii Sfântului Grigorie. Desi aceasta este o întâmplare rară, dă nădejde celor care au oameni dragi care au murit fără să aibă credinţă.
citând mai întâi ce se spune în cartea Macabei: Sfânt si cucernic gând a fost … a se ruga pentru cei morţi … ca săse slobozească de păcat (II Macabei 12, 44-46). Apoi luând din Evanghelia după Matei locul în care Mântuitorul spune că celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel viitor (Matei 12, 32), zici că din aceasta se poate vedea că există iertare a păcatelor în viaţa viitoare.
Dar din aceasta nu reiese în nici un chip ideea focului purgatoriului, care ar fi mai limpede ca lumina soarelui. Căci ce legătură este între iertarea păcatelor pe de o parte, si curăţarea prin foc si osândă pe de altă parte? Căci dacă iertarea păcatelor se face pentru rugăciuni sau numai prin iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, nu mai este nevoie de nici un fel de osândă si curăţare (prin foc). Dar dacă osânda si curăţarea sunt rânduite (de Dumnezeu) … atunci, s-ar părea că rugăciunile (pentru morţi) sunt făcute în desert si în desert aducem laude iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Asadar, aceste citate nu sunt o mărturie a existenţei focului din purgatoriu, ci mai degrabă o respingere a acestuia: fiindcă iertarea păcatelor acelora care au călcat poruncile se arată în ei, ca urmare a unei anumite puteri împărătesti si a iubirii de oameni, iar nu ca o scăpare de osândă ori curăţare.
5. În al treilea rând, (să luăm) pasajul din Epistola întâi a Apostolului Pavel către Corinteni, în care, vorbind despre zidirea temeliei, care este Hristos, din aur, argint sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie , adaugă: Lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în focse descoperă, si focul însusi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacălucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacălucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însăse va mântui, dar asa ca prin foc (I Cor. 3, 11-15). S-ar părea că acest citat, mai mult decât oricare altul, aduce ideea focului purgatoriului; dar cu adevărat, mai mult decât oricare altul i se împotriveste.
Mai înainte de toate, Sf. Apostol Pavel nu l-a numit foc din purgatoriu, ci unul doveditor. Apoi el a spus că prin foc trebuie să treacă si lucrurile cele bune si cinstite si astfel este limpede că acestea nu au trebuinţă de nici o curăţare. Apoi mai spune că cei care aduc fapte rele, după ce aceste fapte se vor arde, aceia vor fi păgubiţi, pe când cei care sunt curăţaţi, nu numai că nu au nici o pagubă, ci dobândesc chiar mai mult. Apoi spune că aceasta trebuie să se întâmple „într-o zi” anume, în ziua Judecăţii si a vremii viitoare, pe când existenţa aparentă a unui foc al purgatoriului după venirea înfricosătoarei Judecăţi si a osândei de pe urmă -nu este aceasta o prostie întreagă? Pentru că Scriptura nu ne spune nimic de felul acesta, ci că El Însusi ne va judeca, zice: Şi vor merge acestia la osândă vesnică, iar drepţii la viaţă vesnică (Matei 25, 46); si iarăsi: Şi vor iesi din morminte cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii (Ioan 5, 29). De aceea, nu rămâne nici un fel de loc mijlocitor; dar după ce El a împărţit în două pe toţi cei care vor veni la judecată, punând pe unii la dreapta iar pe alţii la stânga, si numindu-i pe cei dintâi „oi” iar pe cei din urmă „capre” -El nu a pomenit nimic de faptul că ar exista unii care ar urma să fie curăţaţi prin acel foc. S-ar părea că focul despre care vorbeste Sfântul Apostol Pavel este acelasi despre care vorbeste Proorocul David: Foc înaintea Lui va arde, si împrejurul Lui, viformare (Psalm 49, 4); si iarăsi: Foc înaintea Lui va merge si va arde împrejur pe vrăjmasii Lui
(Psalm 96, 3). Proorocul Daniil vorbeste de asemenea despre acest foc: Un râu de foc se vărsa si iesea din el (Daniil 7, 10).
Întrucât sfinţii nu aduc cu ei nici un lucru sau faptă rea, acest foc îi arată cu si mai mare strălucire, asa cum aurul este încercat în foc, sau asa cum este azbestul, care, asa cum se spune, când este pus în foc se înnegreste ca si cărbunele, dar când este scos afară se face si mai curat, ca si cum ar fi spălat cu apă, asa cum au fost si trupurile celor trei tineri din cuptorul Babilonului. Cu toate acestea, păcătosii care aduc cu ei răul sunt folosiţi ca material potrivit pentru acest foc, care îi înghite de îndată, iar „lucrarea” lor, adică starea sau fapta lor cea rea se arde si piere cu totul si sunt lipsiţi de cele ce au adus cu ei, adică sunt lipsiţi de răul lor care se arde, în vreme ce ei sunt „mântuiţi” -adică, vor fi ocrotiţi si cinstiţi vesnic, ca să nu mai piară dimpreună cu faptele lor.
6. Dumnezeiescul Părinte Ioan Gură de Aur (pe care noi îl numim „gura lui Pavel”, asa cum Pavel este „gura lui Hristos”), socoteste si el că trebuie să tâlcuiască acest pasaj în comentariul său asupra Epistolei (Omilia 9 la I Corinteni). Şi Pavel vorbeste prin Ioan Gură de Aur, după cum s-a arătat prin vedenia lui Proclu, ucenicul si următorul lui.87 Sf. Ioan Gură de Aur a scris un tratat aparte despre acest pasaj, astfel încât origenistii nu au citat aceste cuvinte ale Apostolului pentru întărirea felului lor de a cugeta (care, s-ar părea, este mai potrivit pentru ei decât pentru voi), si care socoteau că nu ar aduce rău Bisericii prin introducerea unui sfârsit al chinurilor iadului si o restaurare finală (apocatastaza). Căci afirmaţia că păcătosul este mântuit ca prin foc semnifică faptul că el va rămâne să se chinuiască în foc si nu va pieri dimpreună cu faptele sale cele rele si cu starea cea rea a sufletului.
Sf. Vasile cel Mare vorbeste de asemenea despre aceasta în „Asceticele”88, în tâlcuirea pasajului Scripturii, glasul Domnului cel ce varsă para focului (Psalm 28, 7): „Focul gătit pentru chinuirile diavolului dimpreună cu îngerii săi este rânduit de glasul Domnului, astfel că după aceasta s-ar putea afla în el două puteri: o putere care arde si alta care luminează. Puterea de a chinui si a osândi a acelui foc este rânduită celor vrednici de chinuire. Pe când luminarea si puterea iluminării este menită strălucirii acelora care se bucură. De aceea glasul Domnului
87 Se relatează în Viaţa Sfântului Proclu (20 nov.) că atunci când Sf. Ioan Gură de Aur alcătuia tâlcuirile la epistolele pauline, Sf. Proclu l-a văzut pe Sf. Pavel aplecându-se peste Sf. Ioan Gură de Aur si soptindu-i la ureche. 88 Sf. Vasile cel Mare, Asceticele, colecţia “Părinţi bisericesti”, vol. 18, Bucuresti, 1989, (n. tr.).
Care împarte si desparte flacăra focului pentru aceasta este: că partea cea întunecată ar putea fi foc al chinuirii iar partea care nu arde să fie o lumină a bucuriei” (Sf. Vasile, Omilie la Psalm 28).
Asadar, după cum se poate vedea, această împărţire si despărţire a acelui foc va fi atunci când vor trece cu toţii prin el: lucrările luminoase si strălucitoare se vor arăta si mai strălucitoare, iar cei care le aduc vor fi mostenitorii luminii si vor primi răsplata cea vesnică. Cei care fac fapte vrednice de osândă vor fi trimisi la iad, vor rămâne vesnic în foc si vor mosteni o „mântuire” care este mai rea decât pierzarea, căci, strict vorbind, cuvântul „mântuit” înseamnă că puterea pierzătoare a focului nu va lucra asupra acelora si ei nu vor fi arsi cu totul. Urmându-i pe acesti părinţi, mulţi alţi învăţători ai nostri au înţeles si ei acest pasaj în acelasi sens. Şi dacă cineva a tâlcuit în alt chip si a înţeles „mântuirea” ca „scăparea de osândă” si „trecerea prin foc” ca „purgatoriu”, unul ca acesta a priceput acest fragment în întregime gresit. Şi nu este de mirare, că este si el om, si se pot vedea chiar mulţi dintre învăţători, care tâlcuiesc părţi din Scriptură în felurite feluri, si nu toate au dobândit în aceeasi măsură înţelesul cel adevărat. Nu este cu putinţă ca unul si acelasi text să fie tâlcuit în chipuri felurite, si să fie potrivit în aceeasi măsură tuturor tâlcuirilor. Dar noi, alegând cele mai importante si cele care sunt cele mai potrivite cu dogmele Bisericii, ar trebui să lăsăm la o parte celelalte tâlcuiri. De aceea, nu ne vom abate de la tâlcuirea despre care am vorbit mai sus, a cuvintelor Sfântului Apostol, chiar dacă Augustin sau Sf. Grigorie Dialogul sau altul dintre învăţătorii vostri ar aduce altă tâlcuire; fiindcă o asemenea tâlcuire răspunde mai puţin ideii unui foc al purgatoriului vremelnic, decât teoriei lui Origen, care vorbind despre o iertare finală a sufletelor prin acel foc si o scoatere din chinuire, a fost oprit si anatemizat la al V-lea Sinod ecumenic si teoria lui a fost înlăturată în întregime ca o neascultare generală faţă de Biserică.
(În capitolele de la 7 la 12, Sf. Marcu răspunde împotrivirilor ridicate de citatele din lucrările Fericitului Augustin, Sf. Ambrozie, Sf. Grigorie Dialogul, Sf. Vasile cel Mare si altor Părinţi, arătând că ele au fost tâlcuite gresit sau poate citate gresit si că acesti Părinţi propovăduiesc de fapt învăţătura ortodoxă, iar dacă nu, atunci învăţătura lor nu trebuie primită. Mai mult, el arată că Sf. Grigorie de Nissa nu ne învaţă nimic despre „purgatoriu”, ci susţine greseala cu mult mai mare a lui Origen, că va fi un sfârsit al flăcărilor vesnice ale iadului -desi se poate ca aceste păreri să fi fost asezate în scrierile lui mai târziu de către origenisti.)
13. Şi în cele din urmă spuneţi: „Adevărul mai sus pomenit este limpede din Sfânta Dreptate care nu lasă nepedepsit nimic din ce s-a făcut gresit, si de aici urmează neapărat că, pentru cei care nu au primit osânda aici, si nu pot plăti pentru cele ale lor nici în rai nici în iad, rămâne de înţeles că există un al treilea loc, deosebit, în care se face această curăţare, prin care se curăţă fiecare si îndată este dus sus, către bucuria cea cerească.”
La aceasta răspundem următoarele: si ţinem seama cât este de simplu si în acelasi timp drept: se cunoaste în general că iertarea păcatelor este totodată izbăvire de osândă; pentru că cel care primeste iertarea de păcate este în acelasi timp mântuit de osânda pricinuită de acelea. Iertarea este dată sub trei chipuri si la vremuri felurite: (1) în timpul botezului; (2) după botez, prin schimbare si suferinţă si oprirea de la păcate prin faptele cele bune din viaţa de acum; (3) după moarte, prin rugăciuni si fapte bune si prin toate cele pe care le face Biserica pentru morţi.
Astfel, cea dintâi iertare a păcatelor nu este deloc legată de osteneală. Ea este la fel pentru toţi, la fel de dreaptă, ca revărsarea luminii si strălucirea soarelui, si schimbarea anotimpurilor anului, pentru că acesta este numai harul (lui Dumnezeu) si de la noi nu se cere în schimb nimic altceva decât credinţă. Dar cea de a doua iertare a păcatelor este plină de suferinţă pentru cel care îsi plânge păcatele: Spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele asternutul meu voi uda (Psalm 6, 6), pentru cel care numai aducerea aminte de păcat îi pricinuieste suferinţă, pentru cel care umblă plângând si faţa lui grăieste pocăinţa, pentru cel care urmează căinţa ninivitenilor si umilinţa lui Manase, si a celui care a făcut milostenii. Cea de a treia iertare a păcatelor vine de asemenea prin suferinţă, fiindcă este legată de pocăinţă si de constiinţa că se căieste si suferă că nu face destule fapte bune. Cu toate astea, nu se amestecă deloc cu osânda, dacă este o iertare a păcatelor: căci iertarea si osânda nu pot sta laolaltă cu nici un chip. Mai mult, în cea dintâi si cea de a treia iertare a păcatelor, harul lui Dumnezeu are partea cea mai mare, împreună cu lucrarea rugăciunii, iar noi aducem partea cea mai mică. Pe de altă parte, cea de a doua iertare, după botez, are o parte mică de la har, pe când partea cea mai mare vine din osteneala noastră. Cea dintâi iertare a păcatelor se deosebeste de cea de a treia iertare, prin aceea că cea dintâi este o iertare a tuturor păcatelor în aceeasi măsură, în vreme ce cea de a treia este numai o iertare a acelor păcate care nu sunt de moarte si pentru care omul s-a pocăit în viaţă.
Asa socoteste Biserica lui Dumnezeu, si când se roagă stăruitor pentru iertarea păcatelor celor adormiţi si crede că li se dă iertarea, Biserica nu spune ca o lege, câte un fel de pedeapsă pentru păcate, stiind bine că bunătatea lui Dumnezeu biruieste ideea de dreptate.
DIN CEA DE A DOUA OMILIE ÎMPOTRIVA PURGATORIULUI89
3. Spunem că nici cei drepţi nu au primit încă întreaga soartă si starea de fericire pentru care s-au pregătit aici prin fapte de osteneală, nici păcătosii, după moarte, nu au fost dusi la osânda vesnică în care vor fi chinuiţi pe vecie. Mai degrabă, atât unii cât si ceilalţi trebuie să astepte Judecata de Apoi si învierea tuturor. Cu toate astea, acum, atât unii cât si ceilalţi se află în locuri potrivite lor: cei dintâi sunt la odihnă si neatârnare în rai, dimpreună cu îngerii si înaintea lui Dumnezeu, ca si cum s-ar afla deja în raiul din care a căzut Adam (în care tâlharul cel pocăit a intrat înaintea altora) si adesea ne vizitează în bisericile în care sunt slăviţi, si îi aud pe cei care îi pomenesc si se roagă pentru aceia înaintea lui Dumnezeu, având de la El acest mare dar, si prin moastele lor fac minuni si se bucură la vederea lui Dumnezeu, iar iluminarea trimisă de El este mai desăvârsită si mai curată decât înainte, pe când erau în viaţă pe pământ; în timp ce aceia din urmă, la rândul lor, fiind siliţi să rămână în iad, rămân în groapa cea mai de jos, întru cele întunecate si în umbra morţii (Psalm 87, 6), după cum spune David, si apoi Iov: către ţara unde lumina este ca întunericul (Iov 10, 21-22). Şi cei dintâi rămân întru bucurie si veselie, asteptând deja apropierea Împărăţiei cu toate bunătăţile ei cele de negrăit făgăduite lor. Iar ceilalţi, dimpotrivă, rămân în temniţă si suferinţă fără de mângâiere, ca oamenii osândiţi care îsi asteaptă hotărârea Judecăţii si îsi închipuie chinuirile acelea. Nici cei dintâi nu au primit încă mostenirea Împărăţiei dimpreună cu toate bunătăţile
cele ce ochiul n-a văzut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit (I Corinteni 2, 9); nici cei din urmă nu au primit încă chinurile cele vesnice, nici nu au fost daţi arderii în focul cel nestins. Noi am primit această învăţătură de la Părinţii nostri de odinioară, si putem să o zicem cu usurinţă, chiar din Sfintele Scripturi.
10. Unor sfinţi li s-a arătat în vedenii si descoperiri despre chinurile viitoare ale păcătosilor lipsiţi de cucernicie. Cele ce se văd în acele privelisti sunt lucruri viitoare, ca si cum ar fi niste zugrăviri, iar nu ceva ce se petrece acum cu adevărat. Astfel, de pildă Daniil, vorbind despre Judecata viitoare, spune: Am privit pânăcând au fost asezate scaune, si S-a asezat Cel vechi de zile … si cărţile au fost deschise (Daniil 7, 9-10), si de fapt este limpede că aceasta nu s-a petrecut cu adevărat, ci s-a descoperit în duh mai dinainte proorocului.
19. Când cercetăm mărturiile pe care le-aţi citat din cartea Macabei si Evanghelie, vorbind pur si simplu cu dragoste pentru adevăr, vedem că ele nu au nici un fel de mărturie despre vreo osândă ori curăţare, ci vorbesc numai de iertarea păcatelor. Aţi făcut o împărţire importantă, spunând că fiecare păcat trebuie înţeles sub două aspecte: (1) călcarea poruncii faţă de Dumnezeu, si (2) osânda care urmează din aceasta. Despre aceste două aspecte (despre care ne învăţaţi), călcarea poruncii lui Dumnezeu poate fi iertată cu adevărat după pocăinţă si oprirea de la facerea de rău, dar trebuie să existe răspunderea faţă de pedeapsă pentru fiecare situaţie în parte; asa încât, pe baza acestei idei, este foarte important ca cei iertaţi de păcate să primească osânda pentru ele, în aceeasi măsură.
Dar ne îngăduim să spunem că asemenea afirmaţie contrazice adevărurile cunoscute cu limpezime si în mod obisnuit: dacă vedem că un împărat după ce a dat o amnistie si iertare, nu-l mai dă pe vinovat la osândire si mai mare, atunci cu atât mai mult Dumnezeu, printre ale Cărui însusiri, iubirea de oameni este una cu totul aparte, chiar dacă El îl pedepseste pe om pentru păcatul pe care l-a săvârsit, după ce îl iartă, El de îndată îl si slobozeste de osândă. Şi lucrul acesta este firesc. Căci dacă călcarea poruncii lui Dumnezeu duce la osândă, atunci când vinovăţia este iertată si a avut loc împăcarea, urmarea păcatului - osânda - încetează în chip necesar.
Cum se
pot ruga crestinii ortodocsi pentru crestinii neortodocsi de Mitropolitul
Iosif de Petrograd
Anexă
la ediţia a doua
Despre autor
SUFLETUL DUPĂ MOARTE
Ieromonah
Serafim Rose (1934-1982)
