[ dreapta credintă ] [ drumul sufletului dupa moarte ] [ yoga ] [ magie. vrăjitorie ] [ diavol ] [ sex ] [ avort ] [ noroc ] [ superstitii ] [ OZN ] [ muzica rock ] [ bioenergie ] [ horoscop ] [ noile buletine 666 ] [ alte religii ] [ televizor ] [ vise ] [ stiintă si religie ] [ păcate ] [ canoane ] [ căsătorie familie ] [ rugăciuni ] [ cum postim ] [ asceza ] [ foto galerie ] [ interviuri online ] [ psaltică MP3 ] [ calendar ortodox ] [ cărti ] [ duhovnici ] [ noutăti ] [ index ]
 



RUGĂCIUNEA SI MANTRA

„Rugăciunea este, după însusirea ei, însotirea si unirea omului cu Dumnezeu; iar după lucrare, sustinătoarea lumii.“
Sfântul Ioan Scărarul

Unul dintre darurile duhovnicesti cele mai mari pe care mi le-a făcut bătrânul Paisie a fost si călăuzirea mea pe cărările tainice ale rugăciunii. Acest efort de initiere a început o dată cu prima noastră întâlnire, si a continuat până la adormirea părintelui, survenită doisprezece ani mai târziu.

Rugăciunea pe care o săvârsea si asupra căreia insista totdeauna bătrânul constă în repetarea cuvintelor „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă“ sau „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieste-mă“.

In rugăciune se întrepătrund două entităti personale. Omul, pe de o parte, si Dumnezeu, pe de alta. Este o relatie între persoane distincte care înaintează spre o întâlnire reciprocă. Drept urmare, sporirea în rugăciune, înaintarea pe calea acestei comuniuni, depinde atât de libera vointă a omului, cât si de cea a lui Dumnezeu. în ambele cazuri este vorba de persoane înzestrate cu libertate absolută si inviolabilă. Ceea ce aduce omul este buna sa intentie, apoi ostenelile, dorinta de a se apropia, iar Dumnezeu pune harul Său. Oricât de mari ar părea luptele ascetice ale omului, în comparatie cu darurile lui Dumnezeu, ele se dovedesc a fi infime si neînsemnate. Omul face un pas, iar Dumnezeu, pentru a micsora distanta dintre ei, face o mie.

Cu toate acestea, neînsemnatul pas pe care îl face omul către Dumnezeu este absolut necesar, pentru că tocmai prin acest pas el îsi arată dispozitia, buna intentie, si prin acest pas îi dă „dreptul“ lui Dumnezeu să se apropie fără să-i încalce libertatea spirituală. Spre deosebire de Diavol, Dumnezeu îi respectă omului la modul cel mai riguros libertatea cu care El însusi 1-a înzestrat! Dumnezeu nu-i agresează niciodată această libertate, deoarece îl iubeste pe om si voieste să aibă cu el o relatie de iubire, iar iubirea nu se poate întemeia decât pe libertatea deplină a persoanelor. Unde nu există libertate, acolo este exclusă existenta iubirii. Faptul că Diavolul se comportă întotdeauna tiranic este consecinta urii sale intrinseci.

Rădăcinile „pedagogiei“ dumnezeiesti pot fi uneori amare, însă roadele sunt nespus de dulci. La început, când rosteam rugăciunea, traversam adesea stări de oboseală sau plictiseală. Atunci, prin rugăciunile bătrânului, Dumnezeu îmi trimitea anumite mângâieri duhovnicesti. Simteam în timpul rugăciunii învăluindu-mă ceva inefabil, ca un fel de boare, iar sufletul mi se schimba pe dată. Eram cuprins de o bucurie si o pace negrăită, în vreme ce rugăciunea devenea singura dorire si odihnă a inimii mele.

Acest lucru se întâmpla destul de frecvent. Odată, când s-a manifestat mai intens, am păstrat timp de două zile o senzatie reală de foame si sete de Dumnezeu! Nu-mi doream nimic altceva decât să rostesc neîncetat rugăciunea, să mă satur de Dumnezeu. Voiam să-L mănânc pur si simplu! Era o bucurie de nedescris! Cu cât mă rugam mai intens, cu atât se năstea în mine un dor de Dumnezeu mai arzător.

îi împărtăseam de fiecare dată aceste experiente părintelui Paisie, multumindu-i mereu cu recunostintă, întrucât îl stiam în bună parte „responsabil“ pentru aceste daruri cu care eram coplesit.

- Ei, ti-a dat Dumnezeu o „ciocolătică“ din cofetăria Lui! Există însă si torturi cu frisca! spunea zâmbind în asemenea împrejurări.

Râdeam, la rândul meu, bucuros si uimit în acelasi timp.

Asadar, prin aceste daruri dumnezeiesti, urcusul duhovnicesc devenea lesnicios, iar osteneala devenea bucurie. Prindeam astfel avânt si continuam să practic cu însufletire această binecuvântată lucrare a rugăciunii.

Alteori, când mă închinam la icoanele făcătoare de minuni din Sfântul Munte, îmi simteam inima cuprinsă de un freamăt dulce, care îmi schimba instantaneu în bine întreaga stare sufletească. Lucruri asemănătoare mi se întâmplau si în timpul slujbelor de priveghere închinate sfintilor. La sfârsitul unei astfel de slujbe, bătrânul mi-a soptit:

- Ei, ti-a făcut sfântul o mică tratatie de praznicul său!

Trebuie spus că în prima etapă a întoarcerii mele pe calea vietuirii crestine, pe când eram încă tânăr si nu întelegeam prea multe lucruri, aveam o anumită doză de îndrăzneală deplasată, în virtutea căreia mergeam foarte des la părintele Paisie cu cererea expresă de a-mi face diverse daruri duhovnicesti. Bătrânul se grăbea totdeauna să mă răsfete cu supramăsură, împărtindu-mi generos din harul său. Astfel, spre exemplu, mi se deschidea mintea spre a întelege Evanghelia în sensurile ei cele mai adânci si mai subtile; sau trăiam felurite experiente duhovnicesti de mare intensitate, a căror descriere amănuntită ar fi încăput între filele multor tratate de teologie.

Fiecare dar al bătrânului era diferit. O dată cu trecerea timpului, nu mi-am mai îngăduit să-i cer explicit asemenea daruri. Preferam deja să las astfel de hotărâri la deplina latitudine a bătrânului. îmi amintesc că, într-un moment mai delicat al vietii mele, m-a luat de mână si m-a întrebat râzând, în curtea din spatele casei, ziua în amiaza mare:

- Nu vrei un dar?

Mi-am plecat capul rusinat.

- Nu stiu, părinte, aceste lucruri le cunoasteti sfintia voastră mai bine.

Mă privea zâmbind cu multă bucurie si iubire, când am simtit deodată adevărate văpăi de foc arzându-mi inima si încălzind-o pe de-a-ntregul. Sfintii Părinti vorbesc despre felurite lucrări ale harului dumnezeiesc, care este „arzător“ pentru începători, „luminător“ pentru cei de mijloc, si „îndumnezeitor“ pentru cei desăvârsiti. Acelasi lucru este înfătisat si în Evanghelie. După înviere, în drumul Său către Emaus, Hristos a călătorit împreună cu doi dintre ucenicii Săi, si începând de la Moise si de la toti prorocii, le-a tâlcuit lor din toate Scripturile cele despre El. Apoi, când a dispărut de la ochii lor, au zis unul către altul: oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale si ne tâlcuia Scripturile? (Luca 24, 27 si 32).

Existau si situatii când în timpul rugăciunii simteam că se petrec lucruri neobisnuite. Spre exemplu, rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă“ începea să se depene „singură“ în inima mea, fără ca eu să fac vreun efort cât de mic. In legătură cu acest lucru, bătrânul spunea: „Inima a luat-o înainte. Acestea sunt daruri ale harului lui Dumnezeu, si în astfel de clipe trebuie să ascultăm linistit rugăciunea care se lucrează singură înlăuntrul nostru“.

Desigur, de-a lungul atâtor ani s-au întâmplat nenumărate alte evenimente duhovnicesti iesite din comun, cărora le-am pierdut sirul si numărul. Voi relata în continuare doar câteva în plus, pe care le găsesc demne de remarcat.

La capătul unei perioade de oarecare sporire în rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă“, brusc mi s-a întâmplat ceva ciudat: nu mai puteam rosti absolut deloc aceste cuvinte. Mintea mi se blocase complet! Pe de altă parte, încercând să fac în schimb rugăciunea „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieste-mă“, am constatat că aceasta curgea extrem de usor, aproape de la sine!

Intâmplarea m-a problematizat profund, si mi-am amintit că, pe vremea când mă aflam în ashramul lui Satyananda din Mongyr, într-un anumit moment de spaimă în fata perfidelor atacuri spirituale pe care le primeam din partea yoghinilor, îi făcusem o făgăduintă solemnă Preasfintei Fecioare: „Maica Domnului, ajută-mă să scap de aici, si îti voi dărui întreaga mea minte. Este a ta, îti apartine“. O rugasem atunci să-mi păzească totdeauna trupul si mintea de intruziunile magilor si vrăjitorilor.

Am simtit asadar că acel blocaj se datora Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care îmi amintea astfel de datoria împlinirii făgăduintei. I-am povestit totul părintelui Paisie, care mi-a spus:

-Nu te nelinisti, este acelasi lucru... Să spui de acum „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieste-mă“. Este acelasi lucru...

Se întelege că i-am urmat sfatul cu însufletire.

N-a trecut mult timp si Maica Domnului mi-a făcut un foarte mare dar. într-o noapte, în vreme ce spuneam rugăciunea stând în picioare sub un măslin, mintea mi-a fost răpită pe neasteptate si am început să văd niste imagini într-o culoare plumburie, asemănătoare unor fotografii alb-negru. Era ca si când m-as fi aflat sus, în cerul spiritual. Cu mult deasupra mea am văzut o lumină uriasă, nespus de dulce si desfătătoare, care ascundea „înăuntrul“ său o altă lumină, mai intensă în toate caracteristicile ei, care era însusi izvorul întregii lumini. La o oarecare distantă, se aflau în jur mici luminite asemănătoare unor scântei.

S-a născut în mine simultan siguranta că era Preasfânta Născătoare de Dumnezeu si că din ea se revărsa lumina Sfintei Treimi. Toată lumina Sfintei Treimi trecea prin Preacurata Fecioară si se răspândea apoi către restul creatiei. Maica Domnului poseda asadar plinătatea harului lui Dumnezeu. Era mai presus decât orice altă făptură. Chiar si arhanghelii, împreună cu sfintii îngeri, erau înaintea ei ca niste mici scântei, asa cum este lumina unei lumânări în fata soarelui amiezii din timpul verii. Intre Preasfânta Fecioară si orice altă făptură exista o distantă duhovnicească de proportiile unui abis. O astfel de persoană nu mai existase si nici nu va mai exista până la sfârsitul veacurilor. Atunci am înteles de ce Sfântul Andrei Criteanul a numit-o „Dumnezeu după Dumnezeu“, având în ea toate darurile Treimii...

Vedenia nu cred că a durat mult timp. Aceste evenimente sunt de fapt „atemporale“, în sensul că pe durata lor esti cufundat în vesnicie. Când am reînceput să iau act în mod constient de realitatea înconjurătoare, mă aflam în picioare sub măslin si era încă noapte.

Am mers si i-am povestit bătrânului toate cele întâmplate. S-a bucurat si s-a arătat pe deplin satisfăcut de interpretarea mea. Am discutat despre tot ceea ce întelesesem în legătură cu persoana sfântă a Născătoarei de Dumnezeu, si mi le-a confirmat în întregime. Bătrânul o văzuse de foarte multe ori pe Preacurata fată către fată, si vorbise cu ea. Atunci mi-a relatat următoarea întâmplare:

„Pe când eram în Sinai, la Sfânta Epistimi (o sihăstrie aflată sus în munte, la o oră de mănăstire, unde bătrânul a vietuit aproximativ trei ani într-o pesteră), am vrut la un moment dat să mă întorc în Grecia, însă nu puteam rezolva problema documentelor, fapt pentru care m-am necăjit mult.

- Maica Domnului, atâtia oameni am ajutat în viată, iar acum nu se găseste nimeni să mă ajute?

îndată ce am rostit acestea, a apărut în fata mea Preasfânta Fecioară.

- Nu te necăji, am să te ajut eu, mi-a spus.

Mi-a luat documentele din mână si le-a ascuns la pieptul ei.

- Si ati plecat, părinte?

- Ei, în câteva zile am obtinut absolut toate aprobările si m-am întors în Grecia.

- Cum era, părinte, Preacurata?

- Luminoasă si îmbrăcată în aur“.

Bătrânul avea să-mi destăinuie de-a lungul timpului multe amănunte despre asemenea întâlniri minunate de care fusese învrednicit.

Stiu bine din experienta mea, dar si din discutiile purtate cu monahi foarte sporiti duhovniceste, că rugăciunea este darul lui Dumnezeu. Ea nu se dobândeste ca urmare a efortului omenesc, care rămâne totusi neapărat necesar. însă fără Mine nu puteti face nimic, ne avertizează Hristos (Ioan 15, 5). Altundeva, Scriptura accentuează faptul că toată darea cea bună si tot darul desăvârsit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor (Iac. 1, 17). Precum Dumnezeu ne-a dăruit existenta, tot asa, prin rugăciune, ne dăruieste treptat unirea cu El si cunoasterea Lui, iar în cele din urmă viata vesnică.

Yoghinii, în strădania de a ajusta totul după propriile măsuri, procedează asemeni lui Procust atunci când sustin că rugăciunea crestină ar fi de aceeasi factură cu mantrele lor. Fără îndoială că se pot stabili anumite asemănări, însă deosebirile sunt fundamentale. Logica yoghinilor este aceea a unui silogism nevalid de tipul:

1. Găina are două picioare.

2. Omul are două picioare.

3. Deci, omul si găina sunt acelasi lucru!

Este momentul potrivit pentru a semnala câteva distinctii esentiale.

Ortodoxia învată că numele „Domnul“ este folosit în Vechiul Testament în legătură cu Persoana a Doua a Sfintei Treimi, Iisus Hristos. Locurile din referatul biblic vetero-testamentar în care apare acest nume sunt foarte frecvente (mai cu seamă în formule de tipul: Aceasta zice Domnul..., Eu sunt Domnul Dumnezeul tău..., etc).

Numindu-L „Domnul“ pe Iisus Hristos, mărturisim că Persoana Care le-a vorbit în Vechiul Testament patriarhilor Avraam, Isaac si Iacov, Care i-a condus pe evrei prin pustie, Care a dat legea lui Moise, Care le-a grăit prorocilor, nu este alta decât Dumnezeu Cuvântul (Logosul), Cel Care într-un moment precis al istoriei a luat trup si S-a unit cu firea omenească, anume Iisus Hristos.

Nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus - decât în Duhul Sfânt, spune Apostolul Pavel (I Cor. 12, 3). Cu alte cuvinte, faptul că spunem „Doamne Iisuse Hristoase“, si o credem, dovedeste că ne aflăm deja sub influenta Duhului Sfânt, în vreme ce acela care nu recunoaste că Dumnezeu S-a întrupat, că a devenit om cu adevărat, că Hristos era si om adevărat si Dumnezeu adevărat, adică Dumnezeu-om, acela nu are vreo părtăsie cu Duhul Sfânt. Orice duh care nu mărturiseste pe Iisus Hristos venit în trup nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist (I Ioan 4, 3). Prin cuvintele rugăciunii, recunoastem asadar că există un Dumnezeu Adevărat, Personal, în afara si dincolo de sinele nostru. Acestui Dumnezeu Personal îi cerem milă, adresându-I rugămintea „Miluieste-mă“. Bătrânul îmi spunea: „In milă sunt cuprinse toate: si iubirea, si iertarea, si tămăduirea, si pocăinta. Toate încap în cuvântul «mil㻓. într-adevăr, mila lui Dumnezeu este cea care le lucrează pe toate: pocăinta, curătirea de patimi, luminarea mintii si, în cele din urmă, îndumnezeirea. Singurul care ne mântuieste este Hristos - unicul izbăvitor al omenirii, si nu tehnicile yoghine sau eforturile noastre mentale. Restaurarea naturii umane pervertite prin păcat stă numai în puterea lui Hristos, tocmai întrucât este Dumnezeu, pe de o parte, si întrucât si-a impropriat natura umană prin întrupare, pe de altă parte. Acesta este si temeiul pentru care El a venit pe pământ: să ne redeschidă calea către viata vesnică.

In ceea ce-i priveste pe yoghini, ei rostesc o serie de mantre de invocare a lui Shiva, Krishna, Rama, Kali, Vishnu, si a altor zei din panteonul hindus. însă începătorilor, care nu sunt încă „pregătiti“ pentru a se închina si a sluji idolilor, le spun că beneficiile izvorâte din repetarea mantrei se datorează unor tipuri de „unde“ pe care le-ar produce rostirea acelor silabe, unor vibratii mentale care energizează anumiti „centri“ dinlăuntrul omului. Prin urmare, le furnizează un soi de explicatie mecanicistă, bazată pe un principiu asemănător fenomenului rezonantei din fizică. Asa, de pildă, trece autobuzul prin fata casei, iar undele sonore pe care el le produce fac să rezoneze si să vibreze geamurile ferestrelor de la stradă. Desigur, însă, că problema existentei reale a unor astfel de „centri“ si „vibratii mentale“ rămâne strict o chestiune de credintă.

Pe de altă parte, celor care se arată înclinati să accepte mai usor explicatiile de ordin psihologic, yoghinii le spun că în acest fel, prin autosugestie, se „auto-programează“, armonizându-si psihicul cu anumite modele mentale pozitive.

In sfârsit, celor care s-au lăsat deja convinsi că există si alti dumnezei în afară de Hristos, le spun că primesc „binecuvântarea“ zeului invocat prin intermediul mantrei.

Toate aceste explicatii se află la o distantă uriasă de adevărul crestin. Cei care încearcă să ascundă sau să minimalizeze această distantă o fac pentru a putea recruta prozeliti dintre crestinii serios afectati de ignorantă.

Cine se ascunde asadar în spatele unor nume precum Krishna, Rama, Shiva? Pe cine invităm de fapt să intre în sufletul nostru? Aceasta este marea miză a problemei.

Toti idolii neamurilor sunt demoni, propovăduieste Dumnezeu prin gura sfântului proroc David (Ps. 95, 5). Asadar, rostirea mantrelor deschide poarta sufletului către demoni. Pierzând astfel acoperământul si ocrotirea harului lui Hristos - Cel ce a zis Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alti dumnezei în afară de Mine (les. 20, 3), omul se expune gradat influentei Diavolului, care, aflând teren prielnic, începe să-i inducă diverse tipuri de imagini si fantasme, cu scopul de a-1 atrage cât mai adânc în rătăcire si a-1 distruge deplin.

Un alt element fundamental care îi distinge net pe hindusi de crestinii ortodocsi îl constituie perceptia si modul de raportare la practica mantrei, respectiv a rugăciunii.

Imi amintesc o discutie pe care am avut-o în India cu Niranjan, care pe atunci era conducătorul ashramului central din Mongyr, iar astăzi este succesorul absolut al gurului Satyananda, adică liderul miscării pe întreaga planetă, sub noul nume de Niranjananda.

Imi propusese să încep exersarea unor tehnici „redutabile“ de yoga.

- Bine, l-am întrebat, dar cu patimile omului - iubirea de stăpânire, iubirea de argint, slava desartă, egoismul - ce se întâmplă? De ele nu ne preocupăm?

- Dispar exersând tehnicile.

- Cum, dispar asa, singure? m-am mirat.

- Da, dispar automat pe măsură ce exersezi.

Am fost mai mult decât intrigat. Cum este posibil ca niste exercitii corporale să determine pur si simplu disparitia unor stări sufletesti pe care cineva si le-a asumat în viata sa printr-o suită de alegeri constiente? Totusi, hindusii insistă obsesiv asupra „metodei“ sau „tehnicii“. Dacă cineva cunoaste si aplică asa-numitele „tehnici ascunse“, i se garantează automat obtinerea rezultatelor. S-ar zice că individul este un mecanism care progresează printr-o simplă apăsare de buton. Această perceptie mecanicistă îl subvalorizează radical pe om, deposedându-l de cel mai pretios datum al său: libertatea vointei, caracterul autonom al intentionalitătii sale. Persoana umană nu poate fi redusă la sfera reflexelor mecanice ale unei masini.

Dimpotrivă, ortodoxia recunoaste si respectă la modul absolut libertatea si autodeterminarea omului, ca unul dintre darurile sale dumnezeiesti. De aceea, în ortodoxie, omul este ajutat să se cunoască si să se desăvârsească pe sine ca fiintă liberă. Tocmai întrucât există libertatea vointei, reactiile individului sunt imprevizibile si nu se supun unor seturi de legi. Este si motivul pentru care ortodoxia se arată prea putin preocupată de retetele tehnice. Mesajul ei se adresează prin excelentă inimii omului, structurii lui celei mai intime, si se vrea primit în deplină cunostintă si libertate. Progresul spiritual autentic se întemeiază în chip necesar pe o cunoastere mai adâncă a lui Dumnezeu si a sinelui, în deplină libertate, fără nici un fel de constrângeri sufletesti, înselăciuni si siluiri. Acestea nu au nimic în comun cu nobletea lui Hristos, Care chema doar pe Cel ce voieste să vină după Mine...

Tehnicile si metodele sunt apanajul robotilor, nu al persoanelor libere. Sporirea duhovnicească este rezultatul unor optiuni intime, libere si constiente, de ordin etic si valoric. Este rezultatul atitudinii pe care omul se hotărăste să o adopte fată de sine, fată de semeni, fată de Dumnezeu. Este rezultatul bunei utilizări a libertătii morale de care dispune fiecare persoană.

Cum este cu putintă să devină cineva mai bun din punct de vedere moral executând mecanic niste exercitii fizice sau aplicând niste tehnici de respiratie?!

Părintele Porfirie, vrând să evidentieze enormitatea unei asemenea conceptii, a luat un papagal si 1-a învătat să rostească rugăciunea. într-adevăr, pasărea putea fi apoi auzită declamând mecanic: „Doamne, miluieste!“.

- Uite, si papagalul poate să zică rugăciunea! Ce înseamnă asta? Că se roagă? întreba retoric bătrânul, încercând să sublinieze că nu poate exista rugăciune fără participarea constiintei.

Am punctat succint aceste distinctii pentru a înlătura orice echivoc privitor la învătătura Bisericii. Ortodoxia este o traditie vie si perenă, al cărei adevăr va dăinui până la sfârsitul veacurilor, independent de vointa omului, asa cum ne asigură însusi Hristos Dumnezeu: Pe , această piatră voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18). Biserica viază vesnic, si are puterea de a da viată oricui se apropie de ea cu inimă sinceră. Dacă cineva doreste cu adevărat, Biserica îi oferă toate mijloacele pentru a se sfinti.



>> CAPITOLUL URMATOR >>



MARII INITIATI AI INDIEI SI PARINTELE PAISIE

Cuvânt către cititor
Referintă biografică

PARTEA INTAI - ÎMBOLDIREA SPRE RĂU
Rădăcinile mele
Aris hipnotizatorul
Alexandra
Cineva invizibil mă loveste
Un vis ciudat
Demostene masonul

PARTEA A DOUA - AJUTORUL DUMNEZEIESC
Prima vizită în Sfântul Munte
Intâlnirea mea cu Bătrânul Paisie
"Cu ce drept te amesteci în viata mea?"
Crucea izvorăste mireasmă
Vedenia
Primele mele încercări "duhovnicesti"
"Micile" harisme ale bătrânului
"Metoda" învătăturii bătrânului - Duhul Sfânt
Marea binecuvântare
Ingerul păzitor

PARTEA A TREIA - ÎNTRE DOUĂ TRADITII SPIRITUALE
Intâlnirea cu Swami Yogamukananda
Mind control - "Nu tot ce străluceste este aur..."
"Tras de păr" către Sfântul Munte
Coiful duhovnicesc
Lămurire

PARTEA A PATRA - VIATA MEA ÎN INDIA
India
Intâlnirea la Benares
Călătoria către Babaji - "zeul" întrupat
Himalaya: în ashramul "dascălului dascălilor"
La New Delhi, în ashramul lui Shri Aurobindo
La Mongyr: ashramul lui Satyananda
Oamenii ashramului
Allahabad: a doua întâlnire cu Babaji
Evenimentele spirituale
Mărturia Maicii Gavrilia
Ce am descoperit în biblioteca lor
Din nou în ashramul lui Shri Aurobindo

PARTEA A CINCEA - DUPĂ INDIA, ÎNAPOI ÎN GRECIA
Revenirea în Sfântul Munte
Lumină sau întuneric
Diavolul, îngerul si Maica Domnului
"Operatia"
Mos Ilie ....
Să nu-L ispitesti pe Domnul Dumnezeul tău
Tufa de dafin
Bătrânul străluceste
Vindecarea creierului
Armata
Bătrânul Porfirie
Rugăciunea si mantra
Dumnezeiasca împărtăsanie
Tainele crestine si lucrările magice

PARTEA A SASEA - CUGET, DECI EXIST
Efecte sociale ale învătăturii de credintă în hinduism si crestinism
Yoga: religie sau stiintă?
"Viata armonioasă" sau tehnica înselării
Inviere sau reîncarnare?
Influenta practicii yoga asupra trupului si a mintii
"Dumnezeii" hinduismului
Idolii neamurilor sunt demoni
Meditatie si autohipnoză
Epilog