[ dreapta credintă ] [ drumul sufletului dupa moarte ] [ yoga ] [ magie. vrăjitorie ] [ diavol ] [ sex ] [ avort ] [ noroc ] [ superstitii ] [ OZN ] [ muzica rock ] [ bioenergie ] [ horoscop ] [ noile buletine 666 ] [ alte religii ] [ televizor ] [ vise ] [ stiintă si religie ] [ păcate ] [ canoane ] [ căsătorie familie ] [ rugăciuni ] [ cum postim ] [ asceza ] [ foto galerie ] [ interviuri online ] [ psaltică MP3 ] [ calendar ortodox ] [ cărti ] [ duhovnici ] [ noutăti ] [ index ]
 



„OPERATIA“

Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul mortii acesteia?
(Rom. 7, 24)


Căci precum Tatăl are viată în Sine, asa I-a dat si Fiului să aibă viată în Sine.
(Ioan 5, 26)



In general, problema noastră cea mai acută constă în faptul că nu ne cunoastem pe noi însine. Suntem ignoranti în privinta continutului lăuntric al inimii noastre. In covârsitoarea noastră majoritate, suntem stăpâniti de orgoliu. Cu alte cuvinte, credem despre noi însine mai mult decât ne-ar îndreptăti realitatea. Ne supraapreciem posibilitătile. Omul măcinat de orgoliu trăieste sub imperiul imaginatiei, pierzând astfel contactul cu cea mai intimă realitate - propria sa persoană. Consider că apogeul acestui delir al mândriei este atins atunci când cineva ajunge să se socotească pe sine Dumnezeu.

Omului vanitos îi este inaccesibilă obiectivitatea, întotdeauna el îi subevaluează pe ceilalti în raport cu sine. Mândria este una din cele mai sumbre expresii ale orbirii spirituale. Lucifer a crezut că poate deveni Dumnezeu prin furt si viclenie, si din arhanghel luminos a ajuns diavol întunecat si lipsit de minte. în acelasi fel îsi închipuie despre sine că sunt dumnezei o bună parte dintre gurusii contemporani si mentorii curentului New Age. Fructul orgoliului este egoismul. Individul înrobit egoismului gravitează exclusiv în jurul propriei persoane, trăieste numai în scopul satisfacerii instinctelor sale si într-un complet dezinteres fată de aproapele său. El îsi pierde abilitatea de a-si reprezenta fie si teoretic conceptul de „jertfa“.

Un astfel de om eram eu însumi, la întoarcerea din India. Desi plin până la refuz de răni sufletesti, mă consideram posesorul multor capacităti si valente deosebite. îmi percepeam până si neajunsurile drept calităti. Pe de altă parte, darurile firesti cu care fusesem înzestrat de Dumnezeu mi le atribuiam mie însumi, în vreme ce nereusitele le puneam totdeauna pe seama unor terte persoane sau factori exteriori. Erorile erau mereu datorate celorlalti. Cu toate că bâjbâiam într-o adâncă ignorantă, pretindeam a fi dobândit „înalte cunostinte spirituale“.

Când omul începe să pună în practică poruncile lui Iisus Hristos, i se deschid treptat ochii duhovnicesti si începe să perceapă miscările lăuntrice ale inimii, care îi determină comportamentul exterior. Abia atunci i se descoperă numeroasele sale plăgi sufletesti. într-un prim stadiu, le depistează doar pe cele grosiere. Apoi, cu cât i se fortifică sănătatea duhovnicească, cu atât mai profund vede în sufletul său. Ajunge în final să-si constientizeze si să-si recunoască deschis toate patimile care îl stăpânesc. Acceptă că este iubitor de plăceri, lenes, vanitos, nerecunoscător, lacom, răzbunător, desfrânat, mânios, nedrept, ipocrit, si multe altele. Confruntat cu această realitate brută, el începe să facă eforturi de îndreptare.

Omul smerit este cel care, desi înnobilat cu multe harisme, se consideră pe sine mai prejos decât toti oamenii si nu socoteste nimic ca fiind al său, ci al lui Dumnezeu: Toată darea cea bună si tot darul desăvârsit de sus este, pogorându-se de la Părintele Luminilor (Iac. 1, 17).

Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriti le dă har (Iac. 4, 6). Dumnezeu îngăduie ca viata omului mândru să fie pusă la un moment dat la încercare, asa încât prin înfruntarea unor necazuri sau pătimiri să-si revină, să se tămăduiască duhovniceste. Când însă mândria ajunge să depăsească un anumit grad, lucrurile devin complicate si primejdioase. Pentru astfel de oameni devine valabil acel cuvânt: risipiti au fost si nu s-au căit (Ps. 34, 15). Altfel spus, omul nu vrea să învete din încercările vietii, nu vrea să-si accepte greselile, nu vrea să pună capăt orbirii si să se smerească. îl împiedică măsura devastatoare a orgoliului, care îl face să prefere autodistrugerea în locul transfigurării prin căintă. El îsi periclitează astfel existenta în vesnicie, exilându-se de bună voie în tărâmul întunericului fiintial, în sălasul demonilor, în iad. Este consecinta trufiei luciferice.

Cum poate fi ajutat un asemenea om? El are nevoie nu de un medic obisnuit, ci de unul asemenea îngerilor, înzestrat cu mult discernământ, cu infinită iubire, cu nespusă smerenie. Unui astfel de bolnav nu-i sunt eficiente obisnuitele „medicamente“ duhovnicesti, ci îi este necesar un chirurg experimentat, care să-i efectueze o veritabilă „operatie“ duhovnicească.

Părintele Paisie avea atâta smerenie, încât scufunda în ea întreaga mea mândrie, neutralizând-o. Mă lua în mâinile sale cu multă atentie si delicatete, ca pe o frunză uscată, foarte fragilă. Mă îngrijea cu nemărginită iubire, ca pe un prunc în pragul mortii. Si cu adevărat eram foarte aproape de nebunie, de moarte sufletească.

Intr-o zi, în chilia sa, bătrânul părea că se pornise pe glume. Luase un cutitas si se făcea că vrea să-mi taie gâtul. Am stat linistit: din mâna lui acceptam inclusiv moartea. Mi-a atins atunci gâtul cu partea neascutită a lamei si a început să mă „taie“.

- Vrei să-ti facem operatie? mă întrebă.

- Orice spuneti, părinte.

- Ti-e frică?

- Nu, părinte, nu-mi este.

A devenit deodată serios.

- Bine, nu acum, la Pasti... Si mi-a dat drumul.

Asteptam linistit, bucuros si plin de curiozitate Pastele, care a venit după câteva săptămâni. în ajunul Pastelui nu s-a întâmplat nimic. Am asteptat si în noaptea de înviere, dar... tot nimic.

Duminică seara, în prima zi de Pasti, eram singur în casă. Ai mei iesiseră, iar eu urmăream la televizor un film despre Hristos. La sfârsitul filmului am închis emotionat televizorul, m-am mutat în camera alăturată, unde aveam o cruce împodobită, am îngenuncheat si am început să mă rog.

Nespus de lin, si din ce în ce mai intens, simteam binecuvântarea bătrânului acoperindu-mă. îl simteam în spatele meu, în picioare, binecuvântându-mă. O putere, o energie purtătoare de viată se revărsa asupra mea din belsug, adăpându-mi întreg sufletul si trupul. Toată fiinta mea absorbea ca un burete această energie plină de căldură, de vitalitate, de dulceată. Eram pătruns de o minunată uimire si recunostintă văzând cum Cineva infinit de bun si de puternic, atât de puternic încât biruia moartea, îmi dăruia viată, bucurie, pace. „Slavă Tie, Dumnezeule!“, repetam la nesfârsit.

In chip tainic, mi-a fost dat să mă contemplu pe mine însumi dinaintea lui Dumnezeu si să-mi văd propria stare duhovnicească. Am fost cu totul miscat, descoperind înlăuntrul meu o profundă tendintă de respingere, de refuz al lui Dumnezeu. Exista o întreagă pervertire mentală a realitătii, o teribilă orbire spirituală. Mintea mea se cufunda într-o betie perpetuă, alimentată de plăcerile pătimase care mă cotropiseră extrem de adânc.

Mi-am simtit sufletul aproape mort, cvasiinexistent. Vedeam mormântul sufletului meu, zidit din blocuri de piatră si acoperit de o stâncă uriasă. Aflat înăuntrul mormântului, eram insuportabil de nefericit, neavând loc să mă misc nici măcar câtiva centimetri. Nu exista chip să încerc măcar să împing gigantica piatră de pe mormânt. Aerul îmi lipsea, de asemenea, cu desăvârsire. Sufletul îmi zăcea neputincios, întemnitat, gata de moarte. Mă cuprinsese un înfricosător sentiment de groază si de deznădejde. îmi era cu neputintă să mă mântuiesc singur. Până si gândul despre mântuire se mistuise deplin. Constiinta îmi era sfâsiată de o singură întrebare: Cum am ajuns în această stare? Cum m-am putut lăsa întemnitat de Diavol în această cumplită închisoare spirituală?

Iată însă că energia lui Hristos se revarsă dintr-o dată asupra stâncii. Piatra se topeste pe dată. Puterea Diavolului, păcatul cel nimicitor, nu poate sta împotriva milei si iubirii dumnezeiesti. Piatra mormântului se deschide, sufletul meu este eliberat... încep să mă misc, foarte încet, amortit, sovăielnic, uluit... încep să mă simt, să simt... Binecuvântarea lui Hristos mă încălzeste, dăruindu-mi viată.

Ochii înăspriti, uscati, ferecati în sloiurile de gheată ale sufletului meu, nu putuseră să plângă până acum. Acum însă au fost eliberati si ei: izvorau necontenit siroaie de lacrimi. Lacrimi de bucurie, de usurare, de recunostintă. Cineva mă înviase, adăpându-mă cu viată din Viata Sa. Luase asupra Sa moartea si păcatul meu. Dăruindu-mi viată, primise moarte de bună voie. Se împovărase cu moartea păcatului meu si mă eliberase, aducându-mă iarăsi la viată.

Limba omenească este neputincioasă în a descrie învierea duhovnicească pe care am trăit-o. Nu folosesc metafore, ci am în vedere sensul exact si cel mai concret al cuvintelor. Sufletul meu era mort si a înviat!

Primind atunci puterea de a mă cerceta pe sine în profunzime, m-am scârbit cu adevărat de mine însumi. îmi spuneam: „Cum pot pretinde să exist, când o fac în acest chip mizerabil, întunecat, aducător de moarte? Este într-adevăr de neînteles îndelunga răbdare a lui Dumnezeu“. Inima mea a izbucnit atunci năvalnic într-o rugăciune revărsată ca un râu din străfundurile întregii mele fiinte.

„Dumnezeul meu, cum oare mă mai rabzi? Ia-mă, Dumnezeul meu, ia-mă... Nu vreau să mai exist eu, cel atât de ticălos si de murdar... Fă să dispară această răutate, această ură, această mocirlă în care zac. Nimiceste-mi toată urâtenia... Dumnezeul meu, cum poti să mă mai rabzi? Mă minunez de abisul iubirii, smereniei, bunătătii, delicatetei, îngăduintei Tale!“

Aveam să obosesc destul de curând din pricina plânsului dezlăntuit. Epuizat, m-am întins pe pat. Bătrânul, pe care îl simtisem prezent în tot acest răstimp, tăiase într-adevăr o bucată mare din orgoliul meu. „Operatia“ sa, spre deosebire de cele obisnuite, n-a lăsat în urmă nici o durere, ci doar bucurie, pace, si un dor nesfârsit de a se repeta cât mai grabnic. „Bisturiul“ chirurgului nu rănise, ci vindecase adânc.

• Celor ce sedeau în latura si în umbra mortii, lumină le-a răsărit (Matei 4, 16).

• Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu - viata vesnică, în Iisus Hristos, Domnul nostru (Rom. 6, 23).

• Iar unde s-a înmultit păcatul, a prisosit harul (Rom. 5, 20).






>> CAPITOLUL URMATOR >>



MARII INITIATI AI INDIEI SI PARINTELE PAISIE

Cuvânt către cititor
Referintă biografică

PARTEA INTAI - ÎMBOLDIREA SPRE RĂU
Rădăcinile mele
Aris hipnotizatorul
Alexandra
Cineva invizibil mă loveste
Un vis ciudat
Demostene masonul

PARTEA A DOUA - AJUTORUL DUMNEZEIESC
Prima vizită în Sfântul Munte
Intâlnirea mea cu Bătrânul Paisie
"Cu ce drept te amesteci în viata mea?"
Crucea izvorăste mireasmă
Vedenia
Primele mele încercări "duhovnicesti"
"Micile" harisme ale bătrânului
"Metoda" învătăturii bătrânului - Duhul Sfânt
Marea binecuvântare
Ingerul păzitor

PARTEA A TREIA - ÎNTRE DOUĂ TRADITII SPIRITUALE
Intâlnirea cu Swami Yogamukananda
Mind control - "Nu tot ce străluceste este aur..."
"Tras de păr" către Sfântul Munte
Coiful duhovnicesc
Lămurire

PARTEA A PATRA - VIATA MEA ÎN INDIA
India
Intâlnirea la Benares
Călătoria către Babaji - "zeul" întrupat
Himalaya: în ashramul "dascălului dascălilor"
La New Delhi, în ashramul lui Shri Aurobindo
La Mongyr: ashramul lui Satyananda
Oamenii ashramului
Allahabad: a doua întâlnire cu Babaji
Evenimentele spirituale
Mărturia Maicii Gavrilia
Ce am descoperit în biblioteca lor
Din nou în ashramul lui Shri Aurobindo

PARTEA A CINCEA - DUPĂ INDIA, ÎNAPOI ÎN GRECIA
Revenirea în Sfântul Munte
Lumină sau întuneric
Diavolul, îngerul si Maica Domnului
"Operatia"
Mos Ilie ....
Să nu-L ispitesti pe Domnul Dumnezeul tău
Tufa de dafin
Bătrânul străluceste
Vindecarea creierului
Armata
Bătrânul Porfirie
Rugăciunea si mantra
Dumnezeiasca împărtăsanie
Tainele crestine si lucrările magice

PARTEA A SASEA - CUGET, DECI EXIST
Efecte sociale ale învătăturii de credintă în hinduism si crestinism
Yoga: religie sau stiintă?
"Viata armonioasă" sau tehnica înselării
Inviere sau reîncarnare?
Influenta practicii yoga asupra trupului si a mintii
"Dumnezeii" hinduismului
Idolii neamurilor sunt demoni
Meditatie si autohipnoză
Epilog