[ dreapta credintă ] [ drumul sufletului dupa moarte ] [ yoga ] [ magie. vrăjitorie ] [ diavol ] [ sex ] [ avort ] [ noroc ] [ superstitii ] [ OZN ] [ muzica rock ] [ bioenergie ] [ horoscop ] [ noile buletine 666 ] [ alte religii ] [ televizor ] [ vise ] [ stiintă si religie ] [ păcate ] [ canoane ] [ căsătorie familie ] [ rugăciuni ] [ cum postim ] [ asceza ] [ foto galerie ] [ interviuri online ] [ psaltică MP3 ] [ calendar ortodox ] [ cărti ] [ duhovnici ] [ noutăti ] [ index ]
 



ALLAHABAD: A DOUA ÎNTÂLNIRE CU BABAJI

Toti yoghinii din Mongyr ai lui Satyananda erau impresionati de faptul că-1 întâlnisem pe Babaji în ashramul său din Himalaya. Veneau asadar să-mi ceară diverse amănunte. Voiau, de pildă, să afle locatia exactă, ceea ce era însă destul de greu de determinat. în orice caz, păreau extrem de dornici să aibă o întâlnire cu Babaji. Pentru ei, acesta reprezenta aproape un mit. Chiar si Niranjan, conducătorul ashramului, îsi manifesta oarecum fascinatia si curiozitatea. Când mi-a spus „He is in the highest level“ („El se află la nivelul cel mai înalt“), am înteles că toti cei de acolo împărtăseau aceeasi opinie. Cert este că „actiunile“ mele crescuseră în ashram cu acest prilej.

Eu stiam asadar că, în ziua cutare a lunii, Babaji va coborî pentru câteva zile în Allahabad, unul dintre orasele sfinte ale Indiei, situat pe valea Gangelui. Când am cerut asadar „permisiunea“ de a merge să-1 văd, am întâlnit iarăsi pe chipurile lor fascinatie si uimire pentru faptul că urma să plec într-acolo tocmai în zilele acelea. Mă considerau norocos, privilegiat. Mi-au explicat îndată si motivul. La fiecare doisprezece ani avea loc în Allahabad o mare sărbătoare religioasă la care se adunau yoghini si gurusi din toată India. Sărbătoarea dura trei zile si era închinată întregului panteon hindus. As fi avut, prin urmare, nespusa „cinste“ si „binecuvântare“ să mă aflu printre marii yoghini, si în felul acesta să fiu „ajutat“ de energia si de vibratiile lor. Faptul că eu, un străin neinitiat, cunosteam locul si ziua cu pricina, a fost socotit de către conducător un privilegiu iesit din comun, astfel încât mi-a „îngăduit“ călătoria. Altfel spus, mi-a returnat pasaportul si banii pe care mi-i retinuseră la intrarea în ashram.

Am luat asadar trenul si, după o lungă călătorie, am coborât în Allahabad. Era un oras indian clasic, cu structura si aspectul unui sat urias: drumuri mici, înguste, întunecate si murdare, case cu două sau trei caturi, majoritatea lor fiind construite din lemn si lut, iar cele mai moderne din beton. Cum s-ar fi putut cineva descurca în acel haos labirintic? Hărti nu existau, iar drumuri mari nici atât! Orice străin s-ar fi rătăcit în mod sigur de la prima încercare de a pătrunde în oras.

Am mers la un hotel din apropierea gării. Am închiriat o cameră cu un singur pat, m-am odihnit până după-amiază, iar apoi am iesit la plimbare cu intentia de a lua si masa. Am decis ca din ziua următoare să-1 caut pe Babaji. Nu mi se părea deloc probabil să-1 găsesc eu, însă credeam că va aranja el cumva lucrurile, întocmai ca si la întâlnirea precedentă.

Curând s-a înnoptat, iar eu continuam să cutreier drumurile. Din loc în loc, mă strecuram pe câte o ulicioară strâmtă si luam pulsul zgomotoasei vieti indiene. Drumurile erau ticsite de lume. Problema suprapopulării este în India una incendiară. Pe toate arterele întâlnesti mari aglomerări de oameni, vehicule foarte putine si o mizerie de nedescris. Eram contrariat de faptul că nu izbucneau în lant epidemii de ciumă sau holeră. Purtam o pereche de ghete care îmi mai diminuau întrucâtva repulsia de a fi nevoit să păsesc pe asemenea drumuri. Orasul-sat nu dădea impresia că ar dispune de un sistem de canalizare. Majoritatea indienilor mergeau în picioarele goale, călcând direct pe stratul gros format din noroi, fecale animale si umane, zoaie si deseuri.

Luminile electrice pe aceste strădute erau rare, dar existau focuri aprinse ici si colo. Indienii au în general obiceiul să aprindă seara focuri la marginea drumului. Resimtind puternic frigul după arsita zilei, se adună în jurul focului si se întind la taifas ceasuri în sir. Multi dintre ei nici măcar nu au unde să meargă altundeva, drept pentru care dorm pe trotuare.

In acea noapte, însă, yoghini de toate felurile îsi amplasaseră adăposturi în cele mai diverse locuri. Unii în câte o groapă, altii în vreo curte, altii într-un parc, altii sub vreun copac oarecare. Oamenii se adunau în jurul lor, îsi scoteau încăltările si se asezau. Urmau să-si petreacă noaptea cântând Bhagavad Gita în întregime. Unii aveau si instrumente cu care acompaniau cântarea. Indienii cei mai credinciosi sedeau în imediata apropiere a yoghinilor, de jur-împrejurul lor. Altii stăteau mai departe, urmărindu-i în picioare, iar după scurt timp plecau. Eu căscam gura plimbându-mă dintr-un loc în altul.

M-am alăturat unui grup oarecare. Yoghinul din mijloc purta rasa portocalie. Era slab, cu părul si barba albe si lungi. Avea un chip linistit si frumos. Sedea în pozitia lotusului. în fata unei cărti deschise, cânta cu mâna dreaptă la un instrument care semăna cu o muzicută minusculă. Avea si un glas melodios. Pentru mine, constituia tipul cel mai reprezentativ al yoghinului. Corespundea întru totul imaginii pe care mi-o construisem despre ceea ce înseamnă un „yoghin“. Acesta părea să fie si motivul pentru care mă oprisem în fata lui, asa încât m-am apucat să-1 cercetez cu atentie.

Brusc, am luat seama la mine însumi, constientizând că mi se întâmplă ceva bizar: capul îmi juca încoace si încolo, ca si când as fi încercat să alung ceva care voia să se aseze deasupra mea; cu amândouă mâinile îmi frecam ochii, de parcă m-as fi străduit să mă trezesc, în timp ce lumea se îndepărta din jurul meu uimită si înfricosată. Unii dintre ei părăseau chiar definitiv adunarea. în sfârsit, mi-am revenit! L-am privit impasibil pe yoghin. „Las-o mai usor cu măruntisurile astea ieftine!“, i-am zis în sinea mea. Nu mă supărasem pe el, ci pur si simplu îmi pierdusem orice interes. Am plecat indiferent fată de „puterile“ lui, pe care tocmai mi le dovedise.

După putin timp m-am întors la hotel si m-am culcat.

Reflectând mai târziu asupra întâmplării, am constatat că nu-mi putusem da seama când anume mi-am pierdut controlul si constiinta de sine. Nu realizasem când a început exact, nici cât a durat acea stare ce mă cuprinsese, nici ce am făcut în tot acel răstimp. Devenisem constient abia din momentul în care am început să mă lupt pentru a scăpa. Dar acela fusese oare începutul, sau sfârsitul fenomenului? Nu cumva yoghinul nu izbutise să mă hipnotizeze? Nu cumva îi esuase tentativa de a mă supune? Nu cumva se străduise numai, fără succes? Ori poate se petrecuse tocmai contrariul? Adică, începusem să mă împotrivesc abia la sfârsit, după ce m-a „lăsat“ el, când am început să mă trezesc? Câte minute durase această „luare în stăpânire“? Probabil că n-am să o aflu niciodată. Problema cea mai serioasă era că si el intervenise asupra mea tot fără permisiunea sau consimtământul meu. O făcuse pe ascuns, inopinat, cu viclenie, fără ca măcar să-1 invit sau să-1 provoc. Maniera în care actionase m-a edificat asupra intentiilor sale perfide.

Este demnă de remarcat si spaima oamenilor care fugeau. Ea dovedeste că experienta le spunea că se întâmplă ceva rău, ceva care justifică teama. Dacă ar fi avut experiente benefice de pe urma unor astfel de întâmplări, atunci cu sigurantă nu s-ar fi înfricosat, ci dimpotrivă, s-ar fi bucurat, si în nici un caz n-ar fi fugit, ci s-ar fi apropiat si ar fi sezut.

Eu mă „obisnuisem“ deja să fiu expus unor astfel de tehnici, fapt pentru care nu mi-a fost frică. Dimpotrivă, îl socotisem pe yoghin un diletant. Desigur, nu cunosteam exact modul în care procedase. Ceea ce-mi provoca însă curiozitatea era acel „lucru“ care avusese tendinta clară de a se aseza pe capul meu. Nu fusese ceva vizibil, audibil sau palpabil, dar îl simtisem învârtindu-se împrejurul capului meu, asezându-mi-se pe crestet si apoi îndepărtându-se, iar aceasta de mai multe ori. Mi se păruse a fi o anumită energie sau un spirit. Era ca un norisor care se învârtea în jurul meu. în tot cazul, nu mi-1 doream prin preajmă; era apăsător, sumbru, agasant, malefic, agresiv, într-un cuvânt - respingător.

Iar toate acestea le simtisem ca atare exact atunci, asadar într-o perioadă când încă mă zbăteam în ignorantă si confuzie, nestiind ce se întâmplă cu mine. Astăzi pot spune cu certitudine că acel individ îndreptase asupra mea “un spirit rău, un demon care se străduia să-mi pătrundă în suflet si să mă aducă sub stăpânirea sa, supunându-mă poruncilor yoghinului. în acea împrejurare am reusit să evit un asemenea deznodământ, însă din nefericire aveam să o pătesc mai târziu.

In dimineata următoare am pornit în căutarea lui Babaji. Aveam la mine o adresă, care totusi nu reprezenta nimic în fata haosului din acest sat urias. Eram însă linistit: cel care mă călăuzise până în vârful Himalayei trebuia negresit să-mi dea si acum o mână de ajutor pentru a mă îndruma către el.

Mâncând o banană în loc de mic dejun, am întrebat la întâmplare un trecător. Mi-a spus că trebuie să merg exact în directia opusă. M-am întors deci înapoi. După ceva drum am întrebat din nou. Omul s-a uitat cu atentie la adresă si mi-a spus că trebuie să trec de cealaltă parte a liniei ferate, întrucât dedesubtul adresei era scris „civil line“. Urmându-i sfatul, am ajuns la gară si am traversat calea ferată.

Abia atunci am înteles într-adevăr ce înseamnă „civil line“. M-am pomenit într-o altă lume: drumuri largi, sosele, bulevarde, parcuri uriase, case elegante, cu două sau trei etaje, cu grădini si curti spatioase, în stil european. Pretutindeni domnea o curătenie care nu sugera nici o legătură cu orasul în care descinsesem în seara precedentă. De asemenea, traficul era extrem de rarefiat.

Ce se întâmpla, practic? Calea ferată despărtea asa-zisul „oras“ de zona civilizată. Aceasta era regiunea în care colonistii englezi îsi construiseră casele si parcurile. Era despărtită de zona indiană prin liniile de tren, si numai pe câteva poduri supraînăltate putea cineva să acceadă în această regiune. Diferenta economică era uriasă: de o parte foamea, sărăcia, lupta pentru supravietuire, de cealaltă parte luxul si opulenta. Două lumi cu totul opuse. Astăzi, desigur, nu mai existau englezi. Vechii stăpâni fuseseră izgoniti. în locul lor s-au instalat noii stăpâni, localnici. Aristocratia indiană a preluat impozantele case. Această „schimbare de gardă“ nu le-a adus însă nici o ameliorare a nivelului de trai celor care au făcut-o posibilă prin jertfa lor de sânge, anume tocmai locuitorii zonei sărace. Ei îsi urmează mai departe aceeasi viată mizeră si nefericită. Precum animalele - se nasc, dorm si mor pe drumuri.

Acesti indieni au trăit asa dintotdeauna, nedispunând de nici un alt termen de comparatie. Ce se întâmplă însă cu occidentalii, europeni si americani, care au venit aici influentati de tot felul de scriitori care au cultivat mitul Indiei, si, o dată ajunsi aici, s-au lăsat pradă consumului de narcotice, si-au risipit toti banii, si-au vândut până si pasapoartele, iar acum sunt goniti de propriile lor consulate cărora le-au solicitat regulat ajutor financiar? Ce se întâmplă cu acesti occidentali ajunsi la sapă de lemn, care dorm în stradă? în ce deznădejde se vor fi cufundat? Cum de nu si-au pierdut încă mintile? Cui i se poate imputa în primul rând această situatie? Ce demoni si ce oameni amăgitori i-au momit prin cuvinte dulci si mincinoase, cu povesti îmbietoare, cu făgăduinte false? N-au oare nici o răspundere indivizi precum Herman Hesse, de pildă, care prin cărtile lor au trimis vapoare întregi de tineri în India?

Dacă mi-ar fi furat cineva borseta în care aveam banii, pasaportul si biletul de întoarcere, m-as fi aflat automat în aceeasi situatie tragică. Si sunt sigur că multi indieni ar fi recurs la crimă pentru a intra în posesia acestei borsete care continea cel putin echivalentul salariului lor pe doi ani. Evitam să mă si gândesc la acest aspect.

Pătrunsesem asadar în Allahabadul civilizat, căscând gura la micile palate si la locatarii acestora. Am avut ocazia să admir chiar si casa lui Gandhi. Intre timp, însă, nimeni din cei interogati nu s-a dovedit în măsură să-mi localizeze adresa lui Babaji. Atunci m-am asezat pe o băncută si i-am cerut mental gurului să mă ajute. Am făcut chiar o făgăduintă, că voi da 10 rupii milostenie unui indian oarecare.

Un tânăr de vreo 20 de ani trecea cu o bicicletă prin fata mea. I-am făcut semn si s-a oprit. Arătându-i adresa, mi-a spus că îl cunoaste pe proprietarul casei. Era un mare si foarte bogat librar si editor, care avea legături comerciale cu străinătatea. Imobilul se afla la aproximativ 3 kilometri depărtare. Tânărul s-a oferit să mă ducă cu bicicleta sa. M-am urcat asadar pe bicicletă, si după putin timp am ajuns la destinatie: o vilă a cărei curte era plină de oameni.

Intrucât însotitorul meu dădea mari semne de ezitare în a mă urma, iar eu mă grăbeam să ajung înăuntru, am intrat repede de unul singur, uitând să-i multumesc în vreun fel.

M-a întâmpinat o foarte vastă grădină, cu gazon, fântână arteziană si statui. Ziua era frumoasă, senină, cu un soare arzător. Oamenii sedeau laolaltă pe gazon. Se distingeau ucenicii apropiati ai lui Babaji, cei care îl însoteau permanent si care îl purtau uneori chiar pe brate. Se grupaseră cumva separat. Ceilalti nu se apropiau. L-am zărit printre ei si pe cel îmbrăcat în negru, pe care îl înfruntasem la Heracan, când mi-a poruncit să-mi scot încăltările si să mă închin lui Babaji.

M-am apropiat si m-am asezat lângă ei pe gazon. Am deschis discutia cu unul dintre ei, care mi-a părut mai simpatic, mai familiar. Umbla tot timpul gol-golut, având asupra sa doar o bucată de pânză galbenă pe care o asternea pe jos atunci când voia să se întindă.

Mi-a spus povestea lui. Era olandez din Amsterdam. Nu-i plăcuse deloc viata în Europa. De aceea, pe la vârsta de 20 de ani, a luat hotărârea de a pleca definitiv în insulele tropicale Fiji din Oceanul Pacific. Pe drumul către Fiji a trecut prin India, unde 1-a întâlnit pe Babaji în ashramul Heracan din Himalaya. Până în acel moment nu avusese nici o legătură cu yoga sau cu vreun alt tip de religiozitate. îmi povestea:

„Când am ajuns în fata lui Babaji, m-a făcut să mă simt uite atât de mic (si mi-a indicat cu degetele vreo 2 centimetri), în timp ce pe el îl simteam urias cât un munte.

- Tu vei face comert, mi-a spus cu fermitate.

- Eu, comert, Babaji?! m-am mirat eu, nu fără teamă.

- Da, tu, du-te acum.

Plecând din ashram, aveam să închei foarte curând primul meu contract comercial. Eram pe atunci doar un mic golănas cu o brumă de bani. în trei ani am devenit un prosper om de afaceri internationale. Călătoream numai cu avionul si realizam un profit anual de aproximativ un milion de dolari. Bineînteles, am reusit toate acestea numai cu puterea lui. Apoi Babaji m-a chemat lângă el. Am părăsit totul si m-am apucat de yoga“.

- Mie nu-mi place să muncesc, i-am spus la un moment dat olandezului.

- Atunci nu munci, mi-a răspuns. Ce-ti doresti, o viată linistită?

- Nu! Vreau să aflu ce se întâmplă în această lume.

Toate sunt un mister, si nu pot întelege mai nimic.

- Eu sunt de trei ani împreună cu Babaji, si încă nu înteleg nimic. Nu stiu cine sunt, nici ce trebuie să fac în această lume, nici ce însemnătate are tot ceea ce se întâmplă, tot ceea ce fac, nici directia în care merg. Tu faci lucruri pe care nu le doresti?

- Nu, sunt liber si fac tot ce vreau.

Ceilalti l-au strigat si s-a ridicat să plece.

- Unde mergi? L-am întrebat.

- Ne ducem să fumăm.

- Pot veni si eu?

- Haide!

Am intrat într-o încăpere spatioasă a vilei. Toti cei dinăuntru aveau în jur de 30 de ani. în timp ce pregăteau tsilum, le-am mărturisit:

- Când mă aflu în fata lui Babaji, mi-e frică.

- Să nu te temi deloc, să nu-ti fie frică, mi-a spus surâzător cel mai gras dintre ei.

El a aprins primul tsilum. Trăgea, trăgea, trăgea... fără să mai termine. Când a expirat, în cele din urmă, a umplut de fum toată camera dintr-o singură suflare! I-au urmat si ceilalti, cu aceleasi rezultate. Venindu-mi si mie rândul, am încercat să o fac pe grozavul. Am tras cât am putut mai mult, dar n-am izbutit chiar nimic, în comparatie cu ei. Am ametit însă atât de tare, încât am simtit că sunt gata să lesin. La următoarele „runde“ am participat numai de formă. Amestecul era extrem de tare.

Iesind afară ametit, am pătruns în curtea interioară a vilei. De jur-împrejur erau clădiri tetragonale. Se aflau aici cam trei sute de persoane, între care si destui europeni. Am zărit o tânără blondă, îmbrăcată în haine traditionale indiene, pe care o cunoscusem în New Delhi. Sărmana, se credea femeia lui Babaji si se străduia să se comporte ca atare. Mi-a fost milă de ea, căci o găseam absolut ridicolă. Nimeni n-o jignea, după cum nici nu-i dădea vreo atentie. Părea să fi luat-o putin razna. Stătea de ani de zile în India si trăia o himeră. Mă întrebam: n-a putut nimeni să o facă să-si revină? N-a încercat nimeni să o aducă la realitate? Care era atitudinea gurului? Mai degrabă îi hrănea închipuirea, după cum concluzionasem din povestirile unei prietene de-a ei din Delhi. încă un element semnificativ în cartea de vizită a lui Babaji. Nu cumva avea relatii cu ea? Toti indienii manifestau o fascinatie aparte fată de albii blonzi, semintia vechilor lor stăpâni, fascinatie amestecată cu ură si invidie. Să constituie oare Babaji o exceptie? Mi-am reamintit o suită întreagă de istorii relatate de tinere care o pătiseră în felul acesta cu gurusii lor...

Intre timp, toti cei prezenti treceau prin fata lui Babaji si i se închinau, după care îi sărutau picioarele. Fată de unii se purta foarte sever, fată de altii era blând si binevoitor.

L-am reîntâlnit pe tânărul care mă adusese pe bicicletă. Insista să merg si eu înaintea lui Babaji. Cuprins de temeri, am încercat să tergiversez. S-a simtit foarte prost, fapt pentru care, nevoind să-1 pun într-o situatie dificilă, m-am dus. îndată ce am ajuns înaintea lui Babaji, acesta a devenit iarăsi sever. Eu am simtit din nou o frică teribilă, aproape paralizantă. Abia am izbutit să soptesc în minte: „Ajutor!“. Exact în acea clipă, gurul s-a mai domolit.

- Cine te-a adus aici? a întrebat.

- Tu, i-am răspuns, neglijându-i pe toti cei care se făcuseră instrumentele vointei sale si recunoscând în el cauza adevărată.

- De unde vii?

- Din Mongyr.

I n spatele său stăteau ca niste gărzi de corp cei cu care fumasem împreună.

A făcut un semn si m-am îndepărtat usurat de presiunea si angoasa pe care le simteam în fata acestei creaturi bizare. Ce anume mă înfricosa atât de tare? Ochii săi neobisnuiti? Marea sa putere? Dar si părintele Paisie avea o foarte mare putere, după cum si ochii săi deveneau neobisnuiti, mai presus de fire, însă nu mă speriasem niciodată alături de el, ci dimpotrivă. De ce mă stăpânea totdeauna această apăsare si fobie în fata lui Babaji? - mă întrebam eu pe atunci...

A sosit si ora mesei. Ne-am asezat pe pământ, în siruri. I s-a împărtit fiecăruia câte o frunză mare pe care urma să fie pusă mâncarea: cartofi, verdeată, orez fiert si condimente din belsug. Tânărul care stătea lângă mine mi-a povestit că devenise de curând patronul unei fabrici. Era asadar un indian bogat, urmând să devină si mai bogat, de vreme ce se afla abia la început. îsi datora întreaga situatie lui Babaji, despre care spunea că le „împarte bogătie“ unora dintre discipolii săi. Printre acestia se număra si editorul proprietar al vilei. într-adevăr, costurile găzduirii erau imense, mai ales că yoghinii aveau să rămână patru-cinci zile în casa editorului, după care urmau să-si schimbe locatia. Iar toată această lume trebuia să mănânce si să doarmă. Familia eliberase camerele si le cedase integral gurului si ucenicilor săi. Mărturiseau cu totii că prosperitatea materială le era asigurată prin intermediul „capacitătilor“ lui Babaji. „Desigur, pe toate acestea le-am realizat prin puterea lui“, era leit-motivul tuturor.

Jertfa

După masă a început jertfa. în curte fusese amenajat un altar special, unde aprindeau focul si jertfeau. S-au adus niste tipsii cu materii unsuroase. Babaji aducea jertfa, ajutat de stăpânul casei si de cei mai apropiati ucenici, care erau masati în jurul său. Luau din când în când grăsime cu o lingură mare si o aruncau în foc, în timp ce cântau diferite imnuri către zei. Se răspândea un pregnant miros de carne arsă. Toti ceilalti urmăreau cu evlavie. Această slujbă a durat aproximativ două ore. La sfârsit, din lingura înnegrită pe care o folosiseră la slujbă, unul dintre discipoli (era tocmai „amicul“ meu olandez) lua cu degetul funingine si atingea fruntile celor prezenti, desenându-le astfel câte o bulină între sprâncene. M-am apropiat si eu, beneficiind de acelasi tratament. Fusesem impresionat de slujbă. N-am realizat însă pe moment cui îi era adresată acea jertfa. Bineînteles că nu lui Hristos. Oamenii erau politeisti, idolatri. La început am sesizat mai greu consecintele acestui aspect, deoarece, sub influenta crestinismului, îmi era complet străin modul lor de perceptie a realitătii. Ei însă aduceau cu adevărat jertfe idolilor, întocmai precum vechii elini, oricât de neverosimil mi se părea pe atunci!

Yoga si hinduismul sunt lucruri inseparabile. îsi asumă exact aceeasi filosofie, aceeasi credintă, izvorăsc una din cealaltă. Hinduismul nu poate fi imaginat fără zeitătile sale diforme si monstruoase. Yoghinii acestia erau pur si simplu fideli traditiei, slujeau si se închinau idolilor lor. Iată că si în secolul XX există idolatri! Mi-am făcut astfel o idee despre cum va fi arătat Grecia înainte de crestinism, când oamenii se închinau celor doisprezece zei ai Olimpului. Desigur, indienii îi întrec cu mult pe vechii elini. Ei venerează mii de zeităti, dintre care o mare parte au aspect si însusiri de animale, iar nu de oameni - precum aveau zeii antici ai grecilor.

Inchinarea

Gurul se plimba nestingherit prin mijlocul oamenilor, fără ca cineva să cuteze a se apropia de el sau a-i atine calea. Apoi a dispărut înspre aripa sudică a clădirilor. Multimea a format o coadă. „Se duc să treacă iarăsi prin fata lui, ca de obicei“, m-am gândit eu. Fiindcă intentionam să părăsesc vila, am intrat si eu în rând. Nu pentru a mă închina lui Babaji, asa cum mă îndemnau ei, ci doar în semn de salut. Era un simplu gest de politete. „In definitiv, mi-au oferit ospitalitate!“, îmi spuneam în gând.

Sirul era lung si nu-1 vedeam pe Babaji. Il ascundeau câtiva copaci. După un timp, apropiindu-mă mai mult, l-am văzut iesind din spatele copacilor. Până să apuc să mă mai întreb cui se închinau atunci oamenii dacă nu lui Babaji, m-am pomenit în fata unui templu cu vreo douăzeci de statuete de câte jumătate de metru înăltime. Alături se postaseră grupuri de brahmani care supravegheau sirul cu severitate. Babaji se cătărase pe creanga unui copac si mă privea. In fata mea mai erau trei persoane. Se închinau, lăsau bani si plecau. M-am jenat să ies din rând. Ar fi fost un gest jignitor fată de toti ceilalti. Nu aveam nici posibilitatea de a pleca discret. M-am apropiat asadar si m-am închinat idolilor, făcând în aceeasi clipă si rugăciune către Hristos.

Astfel am călcat porunca lui Dumnezeu pe care o auzisem într-un chip atât de minunat în minte atunci când am urcat pentru prima dată treptele ashramului Heracan si am făcut cunostintă cu idolii.

Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alti dumnezei în afară de Mine. Să nu te închini la idoli, nici să le slujesti lor. Ce făcusem eu în acea zi? Nu participasem la o slujire? Nu mă alăturasem unei jertfe? Nu erau ele adresate în mod evident idolilor hindusi? Nu spune prorocul David în Psalmi că Toti idolii neamurilor sunt demoni (Ps. 95,5)? Nu sfârsisem prin a mă închina idolilor?

Oare nu pentru că refuzau să arunce un pumn de tămâie în foc spre cinstirea idolilor îsi pierdeau martirii crestini avutia lor, îsi pierdeau persoanele iubite, îsi pierdeau însăsi viata în grozave torturi suferite din partea idolatrilor?

Asa refuzau ei să se supună minciunii si tatălui minciunii, Satanei. Asa se luptau pentru adevăr. Iar acest adevăr este cel mai însemnat dintre toate. El nu vizează cine stie ce constructie abstractă sau teorie cu termen limitat, ci priveste întreaga viată a omului, anume risipirea ei în minciună, în rătăcire, sau valorificarea ei autentică prin contact nemijlocit cu realitatea, care este Dumnezeu.

Martirii crestini se luptau cu iubire pentru adevăr, pentru Dumnezeu, pentru semenii lor, arătându-le calea adevărată care duce la viata vesnică, străduindu-se să-i elibereze din non-existenta propriilor himere, din moarte.

Desigur, ei însisi au dobândit viata vesnică prin moartea trupului. Au schimbat cele vremelnice cu cele vesnice, cele ieftine cu cele de pret. Au primit darul iubirii si al curajului de la Dumnezeu, Care a făgăduit întregii lumi: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, si Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu (Luca 12, 8).

Hristos ne îndeamnă să nu ne temem de vrăjmasii Săi, care au puterea să ucidă doar trupul nostru, dar n-au nici o stăpânire si nici o putere asupra sufletului nostru vesnic, si deci nu ne pot aduce vătămări substantiale. Trebuie să ne temem mai degrabă de despărtirea de Adevăr si de Iubire, adică de Adevăratul Dumnezeu, despărtire care ne conduce la pierderea fericirii vesnice.

De bună seamă, atunci n-am realizat întreaga semnificatie a gestului meu. Constiinta mea nu functiona. In plus, eram ametit de tsilum, târât de sentimentele amicale fată de câtiva yoghini, înselat de formalisme politicoase. Intrasem în rând cu un scop, dar în final am făcut cu totul altceva. Tocmai pentru că aveam anumite „circumstante atenuante“, Dumnezeu m-a iertat mai târziu...

Cum m-am demonizat

După acest ultim act, lumea a început să se împrăstie în grupuri. Babaji se retrăsese. Mă hotărâsem să plec. Zărindu-1 pe yoghinul olandez, m-am dus să-mi iau rămas bun. M-am asezat lângă el pe gazon si am schimbat câteva cuvinte. „Ne vom revedea“, i-am spus si l-am lovit prieteneste peste coapsă. Atunci am simtit ceva iesind din corpul său si intrând în al meu. O putere mi-a inundat tot trupul.

M-a privit cu uimire! S-a ridicat si a plecat precipitat, fără să mai spună un cuvânt. M-am mirat si eu de ceea ce simtisem, dar si de reactia olandezului gol-golut. N-am înteles ce mi se întâmplase.

Am pornit apoi pe jos spre hotel, unde am ajuns abia la miezul noptii, după opt ore de mers. Pe tot parcursul acestui drum, am simtit în mine o uriasă energie. Mă simteam foarte puternic. Păseam cu mândrie si arogantă, netemându-mă de nimeni si de nimic. Niciodată în viata mea nu mă simtisem atât de puternic. Mi se părea că-i am pe toti oamenii în mână si că mă pot impune în fata oricui fără nici un efort. Eram stăpânul stăpânilor. „Niciodată în viata mea nu am păsit atât de liber pe pământ“, m-am gândit atunci. Acest sentiment de libertate izvora din lipsa oricărei frici sau nesigurante. Eram convins că pot controla absolut orice situatie neprevăzută... iar neprevăzutul n-a întârziat să se ivească.

Se înnoptase si intrasem pe un drum secundar, îngust si întunecat. La 50 de metri în fata mea am văzut vreo zece bărbati care puneau ceva la cale, arătând către mine. Le păream o victimă sigură. Am înaintat drept spre ei, ignorându-i cu desăvârsire. Când ne mai despărteau 10 metri, s-au adunat buluc si au pornit către mine într-un iures mut si sălbatic. Nu m-am temut nici o clipă, ba chiar zâmbeam arogant continuând să păsesc în acelasi ritm. De îndată ce au ajuns lângă mine si m-au înconjurat, au înlemnit. Le-a dispărut orice urmă de îndrăzneală. S-au repliat înspăimântati. M-am oprit si i-am privit. Cineva din lateral mi-a strigat ceva pe un ton amenintător si injurios. M-am întors, l-am privit si s-a oprit brusc. Apoi mi-am făcut drum exact printre ei, împingându-i usor dar ferm, si m-am îndepărtat fără să le mai dau nici o atentie.

I n mod normal acestia s-ar fi năpustit asupra mea, mi-ar fi smuls pretioasa borsetă cu banii si pasaportul, m-ar fi trântit la pământ, m-ar fi scuipat si m-ar fi lovit cu picioarele, cu pumnii si cu orice altceva le-ar fi dictat sălbăticia si ura lor. în sărăcia si disperarea din India, astfel de incidente erau la ordinea zilei.

Ce se întâmplase însă? Ce văzuseră pe chipul meu, determinându-i să cedeze terifiati? Fetele lor îi recomandau ca pe niste oameni lipsiti de scrupule. Nu se jucau. Mai făcuseră astfel de lucruri, aveau experientă. Cu sigurantă că rămăseseră deodată extrem de intrigati în privinta mea. Cât despre mine, stiam negresit că posed „puterea“ lui Babaji, pe care o dobândisem mai degrabă de la „prietenul“ meu olandez, la plecare.

Ispita puterii


Mi-am continuat drumul. Se înnoptase bine si am intrat într-un parc imens, unde existau vechi constructii de mari dimensiuni. Era un templu oarecare. Stiam că asemenea locuri sunt frecventate de hoti, dar nici măcar nu-i luam în calcul. Nu mi-am luat nici un fel de măsuri de precautie pentru a evita să fiu văzut si urmărit de virtualii tâlhari. Mă preocupa intens un cu totul alt aspect: dispuneam de o mare putere! Trăiam cu adevărat puterea.

- Putere... putere! Ce-i rău în asta? mă întrebam în sinea mea.

- Bine, dar tu ce cauti de fapt în viată? îmi replicam într-un dialog lăuntric.

M-am asezat să fumez o tigară si să reflectez mai adânc si mai limpede. M-am întins pe jos si am început să privesc stelele Indiei. Pe fondul unei relaxări fizice si psihice, simteam amplificându-se înlăuntrul meu dorinta de putere. Incercam să-mi dau seama dacă merită să mă împotrivesc acestui impuls interior.

- Este rău să păsesti ca un stăpân, ca un suveran pe pământ? Să nu te temi de nimeni si de nimic? Să-ti fie toate la îndemână si să obtii cu usurintă tot ceea ce doresti? De ce să fie rău? mă întrebam provocator pe mine însumi.

Diversi indivizi se apropiau de mine, unii târându-se, altii păsind pe lângă mine cu indiferentă. Numai ce-mi întorceam fata către ei, si se îndepărtau instantaneu. Mi-am adus aminte de germanul în costum pe care îl întâlnisem la întoarcerea mea din ashramul Heracan, discipol si el al lui Babaji. Se revărsa din el puterea. O putere stranie. Eram convins că inspiram si eu acum acelasi sentiment.

Nu stiu cât timp am zăcut polemizând cu mine însumi. Conflictul interior îmbrăca forma unui dialog de felul acesta:

- Bine, tu ai renuntat la putere. Nu te mai preocupa în mod special să stăpânesti; acum te-ai reîntors la vechile deprinderi?

- Da, însă de data asta dimensiunile sunt colosale. Ce-ti va mai putea sta împotrivă? Pe care femeie o vei dori si n-o vei avea? Ce confort economic îti va mai lipsi vreodată? Ce cunoastere vei căuta si n-o vei dobândi?

Diavolul îmi indusese senzatia că ar avea putere nelimitată de a-mi oferi toate acestea.

- Da, dar n-am să găsesc prin asta iubire! m-am împotrivit eu din nou.

- Vei avea cele mai mari satisfactii din lume, gândeste-te!

- Da, dar pe mine mă interesează adevărul, ce importantă au toate celelalte? Si dacă le ai, si dacă nu le ai, ce-i cu asta? Sunt toate desarte, stupide si ridicole... Nu, nu mă interesează puterea, nicidecum!

I n această stare m-am dus la hotel, unde am dormit aproape până în după-amiaza următoare.

A doua zi am petrecut-o reflectând îndelung. Ce se întâmplase cu mine? Ce concluzie puteam desprinde? De partea cui erau yoghinii, a lui Dumnezeu sau a Diavolului? Constituia hinduismul un drum alternativ către Dumnezeu, sau era o cursă a Diavolului, o perfidă rătăcire care îi făcea pe oameni să-si irosească viata fără scop, fără sens? Nu puteam încă răspunde acestei dileme. Rememoram evenimentele, convorbirile, persoanele; le-am examinat cu atentie, căutând să aflu în ele elementele care ar fi furnizat solutii întrebărilor mele. Totusi, n-am izbutit să ajung la certitudini.

Intr-una din serile următoare l-am văzut în vis pe Babaji. M-a luat de mână, m-a învătat să zbor si să cânt în acelasi timp o mantră care se referea la zeul Shiva: „Hare Om Namah Shivaya“. Această mantră mi se întipărise puternic în minte. M-am trezit cântând-o. Eram animat de dorinta arzătoare de a merge la gară, căci „stiam“ pur si simplu că la acea oră Babaji va pleca. Am coborât scările în toiul noptii, dar am aflat usa hotelului încuiată. Am strigat insistent, însă nu s-a găsit nimeni să-mi deschidă. M-am suit pe terasa hotelului si am auzit în depărtare o multime de oameni care scandau înflăcărat: „Sfinte părinte biruitor!“... Discipolii îsi luau rămas bun de la gurul lor. Au strigat mai mult de o oră.

Mantra se lipise de mintea mea: „Hare Om Namah Shivayam“. Era efectul unei interventii nemijlocite a lui Babaji. Din nou, nu,mi se ceruse consimtământul sau aprobarea... M-am gândit iarăsi la cât de diferit se purta cu mine bătrânul Paisie! Mă respecta desăvârsit. Nu făcea niciodată ceva fără încuviintarea mea.

I n zori m-am dus la culcare, în timp ce mantra mi se tot învârtea prin minte. Exista în melodia ei ceva care mă atrăgea. Eram însă iritat de faptul că-mi fusese implantată în minte din exterior.



>> CAPITOLUL URMATOR >>



MARII INITIATI AI INDIEI SI PARINTELE PAISIE

Cuvânt către cititor
Referintă biografică

PARTEA INTAI - ÎMBOLDIREA SPRE RĂU
Rădăcinile mele
Aris hipnotizatorul
Alexandra
Cineva invizibil mă loveste
Un vis ciudat
Demostene masonul

PARTEA A DOUA - AJUTORUL DUMNEZEIESC
Prima vizită în Sfântul Munte
Intâlnirea mea cu Bătrânul Paisie
"Cu ce drept te amesteci în viata mea?"
Crucea izvorăste mireasmă
Vedenia
Primele mele încercări "duhovnicesti"
"Micile" harisme ale bătrânului
"Metoda" învătăturii bătrânului - Duhul Sfânt
Marea binecuvântare
Ingerul păzitor

PARTEA A TREIA - ÎNTRE DOUĂ TRADITII SPIRITUALE
Intâlnirea cu Swami Yogamukananda
Mind control - "Nu tot ce străluceste este aur..."
"Tras de păr" către Sfântul Munte
Coiful duhovnicesc
Lămurire

PARTEA A PATRA - VIATA MEA ÎN INDIA
India
Intâlnirea la Benares
Călătoria către Babaji - "zeul" întrupat
Himalaya: în ashramul "dascălului dascălilor"
La New Delhi, în ashramul lui Shri Aurobindo
La Mongyr: ashramul lui Satyananda
Oamenii ashramului
Allahabad: a doua întâlnire cu Babaji
Evenimentele spirituale
Mărturia Maicii Gavrilia
Ce am descoperit în biblioteca lor
Din nou în ashramul lui Shri Aurobindo

PARTEA A CINCEA - DUPĂ INDIA, ÎNAPOI ÎN GRECIA
Revenirea în Sfântul Munte
Lumină sau întuneric
Diavolul, îngerul si Maica Domnului
"Operatia"
Mos Ilie ....
Să nu-L ispitesti pe Domnul Dumnezeul tău
Tufa de dafin
Bătrânul străluceste
Vindecarea creierului
Armata
Bătrânul Porfirie
Rugăciunea si mantra
Dumnezeiasca împărtăsanie
Tainele crestine si lucrările magice

PARTEA A SASEA - CUGET, DECI EXIST
Efecte sociale ale învătăturii de credintă în hinduism si crestinism
Yoga: religie sau stiintă?
"Viata armonioasă" sau tehnica înselării
Inviere sau reîncarnare?
Influenta practicii yoga asupra trupului si a mintii
"Dumnezeii" hinduismului
Idolii neamurilor sunt demoni
Meditatie si autohipnoză
Epilog