[ dreapta credintă ] [ drumul sufletului dupa moarte ] [ yoga ] [ magie. vrăjitorie ] [ diavol ] [ sex ] [ avort ] [ noroc ] [ superstitii ] [ OZN ] [ muzica rock ] [ bioenergie ] [ horoscop ] [ noile buletine 666 ] [ alte religii ] [ televizor ] [ vise ] [ stiintă si religie ] [ păcate ] [ canoane ] [ căsătorie familie ] [ rugăciuni ] [ cum postim ] [ asceza ] [ foto galerie ] [ interviuri online ] [ psaltică MP3 ] [ calendar ortodox ] [ cărti ] [ duhovnici ] [ noutăti ] [ index ]
 



„TRAS DE PAR“ CĂTRE SFÂNTUL MUNTE

Asadar, în ciuda experientelor mele din Sfântul Munte, în ciuda legăturilor mele cu părintele Paisie, o dată revenit în lume m-am readaptat vertiginos vechiului mod de viată. în afară de yoga, îsi făcuseră acum loc în viata mea si tehnicile de Mind Control.

La un moment dat am început să constientizez, destul de vag, că nu merg bine. Trăiam într-un soi de zăpăceală. Am hotărât să fac o nouă vizită în Sfântul Munte, să-1 întâlnesc pe bătrânul Paisie.

In ajunul plecării am pus ceasul desteptător să sune, ca să prind autobuzul dis-de-dimineată. M-am trezit târziu. Desteptătorul se stricase!... După câteva zile am hotărât să plec într-o marti. Luni seara a venit un prieten din Atena, si planurile s-au contramandat din nou... Am decis că plec joi. Miercuri seara s-a întâmplat să fiu însă nevoit să dorm în altă parte... Toate aceste „coincidente“ începuseră să mă irite.

„Punct“, mi-am zis, „Duminică dimineată voi pleca negresit. Sâmbătă nu ies nicăieri, tocmai ca să previn orice complicatie“. Ei bine, în chiar acea seară de sâmbătă a venit la mine acasă o prietenă care a insistat să mergem la plimbare, căci se simtea rău si avea nevoie de companie si mângâiere...

Intr-o după-amiază mă aflam la un prieten care începuse si el să meargă regulat în Munte. I-am povestit cele întâmplate si am conchis: „Dacă nu dă bătrânul o mână de ajutor, nu mă văd mergând“. îndată, în chiar acea clipă, am simtit o pace plină de prospetime pogorându-se asupra mea, în vreme ce prietenul începuse deja să-mi spună:

- Dormi aici în noaptea asta! Te trezesc eu dimineată, când plec la serviciu.

- N-am bani, nici haine, i-am răspuns.

- O să-ti dau eu, ba chiar îti dau si rucsacul meu, a zis.

Intr-adevăr, am dormit acasă la el, iar în dimineata următoare am luat autobuzul spre Munte.

In tot acest răstimp, inclusiv de-a lungul somnului, acea pace atât de reconfortantă stăpânea înlăuntrul meu. Era ca si când as fi avut în suflet un tovarăs intim. Abia după plecarea autobuzului a început să se destrame acest simtământ. Stiam că părintele Paisie dăduse încă o dată o mână de ajutor. M-a „tras de păr“ si m-a descurcat din hătisurile lumii.

In sfârsit, am ajuns si l-am găsit. M-a prins în brate cu multă grijă si delicatete, propunându-mi să găzduiesc la un ascet cunoscut de-al său. „Până te vei linisti putin. Vei veni să mă vezi oricând voiesti. Vei învăta si pictură acolo“, a adăugat. M-am învoit, asadar, si am mers.

„PORTĂRITA“

Pasii mei către crestinism erau nesiguri. Bătrânul mă trimisese să stau temporar la un ascet. Acesta trăia singur într-o căsută, în pădure. Era necesară o oră de mers pe jos, pe cărări deseori blocate de crengi, pentru a ajunge în locul de unde s-ar fi putut cumpăra ceva. Exista o mică grădină pe care o îngrijeam în fiecare după-amiază. Era multă liniste! Aproape nici un om. O dată pe săptămână venea un părinte „vecin“ pentru Dumnezeiasca Liturghie. Alteori ascetul slujea singur, si astfel petreceam câte 15 zile fără să întâlnim vreun om.

Intre noi ne vedeam foarte putin peste zi. O oră dimineata, când citeam cu voce tare din câte o carte patristică în timp ce ascetul picta, si vreo două ore după-amiaza, în grădină; urma apoi îndată masa si slujba pavecernitei.

Imi petreceam timpul citind despre ortodoxie. Texte scrise în adâncul veacurilor, având o vechime de până la o mie sapte sute de ani; texte mai recente, datând de acum trei-patru sute de ani; în fine, texte ale unor oameni care muriseră în urmă cu câtiva ani. Toate despre ortodoxie. Scrise de asceti, de oameni încercati în nesfârsite osteneli si lupte duhovnicesti, care la capătul unei vaste si nemijlocite experiente personale, dobândiseră cunoastere duhovnicească. Si tocmai în virtutea acestei cunoasteri extrem de înalte, vorbeau despre om, despre ce se ascunde în sufletul si în mintea lui, despre taina si măretia lui, dar si despre căderea lui.

Vorbeau despre Dumnezeu, despre cum îl cunosteau, cum îl simteau, cum îl vedeau, cum trăiau împreună cu El, cum îl pierdeau, cum îl aflau din nou - tot mai aproape, tot mai limpede, tot mai intim.

M-a impresionat identitatea punctelor de vedere si a trăirilor unor oameni pe care îi despărteau chiar si o mie cinci sute de ani, spre exemplu. Eram foarte uimit.

- Aceasta este traditia ortodoxă, îmi spunea ascetul - el însusi un veritabil isihast. Deseori îi ceream să-mi clarifice diverse nedumeriri.

îmi limpezea nenumărate lucruri, căci era purtătorul viu al unei traditii vii: trăia în acelasi mod si avea aceleasi experiente ca si ascetii secolelor anterioare, de la Acelasi Hristos. Iisus Hristos, ieri si azi si în veci Acelasi este (Evrei 13,8).

Trăiam în rugăciune, în studiu patristic si în luptă duhovnicească. Le mai amestecam din când în când, si începeam să practic diferite exercitii yoghine, meditatii si celelalte. Exista în sufletul meu o ferventă înclinatie către magie, si ea se manifesta sporadic în aceste practici. Dincolo de aceasta, exista însă o intensă viată lăuntrică. Pe cât de linistită si de rutinată era viata noastră exterioară, rje atât de prodigioasă era cea sufletească, cea lăuntrică. In exterior nu se întâmpla nimic, dar înlăuntrul sufletului se petreceau nenumărate evenimente de maximă intensitate. Ciocniri, războaie, lupte, angoase, răscoliri, tulburări, după cum si daruri dumnezeiesti: experiente ale harului dumnezeiesc, simtirea în trup a lui Dumnezeu, deschiderea mintii si întelegerea adâncă a scrierilor patristice, sete arzătoare de cuvânt dumnezeiesc, desăvârsită dispozitie pentru rugăciune, cunoastere de sine insuflată de sus, dulceată sufletească si trupească, dor după Dumnezeu, lacrimi dulci si zdrobire de pocăintă.

Scriam poezii de slavă, de cântare si de dragoste către Dumnezeu si către bătrânul Paisie care, prin rugăciunea sa, mi-a dăruit putinta de a trăi toate aceste lucruri.

Prin ajutorul sfintilor, traversam frecvent asemenea experiente care ne aduceau liniste, bucurie, putere, curaj si vointă de a continua acest fel de vietuire istovitor, dar atât de roditor. Sufletul se adâncea, coborând până în abis. Apoi se înălta, atingând si cerul. Cunostea lucruri pe care nu le percep cele cinci simturi si trăia într-o realitate pe care numai el o poate atinge.

Printre nenumăratele experiente coplesitoare pe care le-am trăit în această stare sufletească, memoria mea distinge una încă si mai aparte. Se apropia ziua de 15 august, praznicul Adormirii Maicii Domnului. Intreg Sfântul Munte se afla în sărbătoare, de la un capăt la celălalt. „Grădina Maicii Domnului“ (cum mai este numit Athosul) o cinstea si o slăvea cu nespusă bucurie pe ocrotitoarea sa, Preacurata Fecioară.

La toate mănăstirile se făceau privegheri în cinstea Maicii Domnului. Nu exista monah, nu exista om care să nu ia parte la acest praznic. Ne-am pregătit si noi să coborâm la mănăstirea de care apartinea chilia noastră, pentru a participa la priveghere.

Incă din data de 13, mă cuprinsese un război înfricosător pentru micimea măsurilor mele duhovnicesti. Pentru părintii sporiti, el s-ar fi dovedit probabil o glumă. Pentru mine însă, era ceva peste puteri. Brusc, mintea mi s-a umplut de gânduri. Altfel spus, dacă într-o zi obisnuită mi se derulau prin minte două-trei gânduri pe minut, spre exemplu, deodată s-au cumulat o sută - două sute de gânduri! Se succedau cu o viteză formidabilă, exercitând o presiune insuportabilă asupra mintii. Am căzut astfel pradă unei foarte grave stări de confuzie. Mai mult, toate aceste gânduri erau rele, urâte, cu un accentuat substrat negativ, si toate îmi propuneau să nu merg la priveghere. M-am pierdut, nepricepând ce se întâmplă cu mine. Situatia putea fi asemănată cu aceea în care un oarecare guraliv, viclean, răutăcios si perfid, îti vorbeste încontinuu la ureche, comentând cu mare patos toate cele din jurul tău - oameni si situatii, fără să-ti lase nici cel mai mic răgaz pentru a-1 contra si a ordona lucrurile într-un cadru logic. Te bombardează fără întrerupere, pricinuindu-ti dureri de cap si secătuire sufletească.

Iar dacă acest calomniator ar fi un om în carne si oase, atunci fără îndoială că te-ai îndepărta de el si te-ai linisti după un oarecare timp. Ce poate face însă cineva când nu poate scăpa de această gură rea, urâtă, flecăritoare? Când această stare te urmăreste până si în pat, fără încetare, uneori vreme de trei-patru zile încontinuu? La aceasta se adăuga si faptul că mă confruntam pentru prima dată cu astfel de stări. Era un război mental. Un război al gândurilor, precum îl numesc monahii ortodocsi.

Imi dădeam seama că nu mai sunt eu însumi. Am încercat să mă împotrivesc. M-am străduit să alung tot acest noian de gânduri. Nici un rezultat. Mai mult, ele sporeau în intensitate. Ai fi zis că le iritasem. Am perseverat în rugăciune. Aveam să întâmpin însă o si mai acerbă rezistentă, astfel încât foarte repede am cedat neputincios si, încovoiat, m-am oprit.

Eram dezarmat. Nu mă puteam împotrivi! Aproape că nu credeam că ceea ce mi se întâmplă poate fi real.

Bătrânul a înteles totul dintr-o simplă privire.

- S-au adunat albinele, mi-a spus el zâmbind. Ia să vedem, vei putea dovedi răbdare?

Intr-adevăr, aceste gânduri erau precum albinele, căci „întepau“ si... durea.

In noaptea din ajunul privegherii n-am putut dormi, căci răul continua si rugăciunea mea se derula mecanic, fără participare lăuntrică.

Dimineata mi-a adus o cumplită migrenă, datorată lipsei de somn care-mi împutinase puterile. Mi se părea că întreg creierul este pe cale să mi se dezintegreze din pricina succesiunii rapide si a presiunii gândurilor.

După-amiază am coborât la mănăstire, unde ni s-a cedat o cameră pentru a ne odihni câteva ore înainte de marea slujbă. M-am întins, asadar, însă n-am putut să-mi linistesc mintea.

La priveghere, am intrat în biserică deja epuizat; iar pe măsură ce oboseala crestea, starea mi se înrăutătea. Un părinte vecin, care venea deseori la chilia noastră pentru liturghie, monah venerabil, experimentat si înaintat în cele duhovnicesti - precum îmi spusese bătrânul - s-a apropiat zâmbind de strana în care mă prăbusisem. Ne îndrăgeam reciproc, astfel încât m-am bucurat să-1 văd.

- Ce e, cum merge lupta? a întrebat.

- Greu, părinte, i-am răspuns.

M-am aplecat să-i sărut mâna, dar si-a tras-o înapoi si mi-a dat o scatoalcă de alint peste cap. A fost de-ajuns pentru ca toată starea mea lăuntrică să se schimbe. Ce s-a întâmplat? Cum s-a spulberat furtuna? Cum s-au împrăstiat norii? Cum s-a făcut o astfel de liniste? Ce bucurie si usurare erau acestea? Cum s-au mistuit toate gândurile întunecate într-o clipită? Ce scatoalcă să fi fost aceea? Ce putere dumnezeiască sălăsluia în acea mână?

Am ridicat capul, bucuros, si l-am privit plin de fericire.

- Hai, să mergem să cântăm putin, mi-a spus, si l-am urmat bucuros la strană. Am sezut unul lângă altul si am cântat Maicii Domnului. Mă simteam atât de usurat, atât de minunat, atât de dulce alături de el... Am fost adăpostit pentru un scurt răstimp sub aripile sale duhovnicesti. Intre cântări mi-a spus:

- Nu te teme, te ispiteste Diavolul. Nu are putere. Ce mi-a făcut mie astăzi!... Dimineată ziceam rugăciunea pe siragul de mătănii, asezat. Mi-a adus un somn atât de domol... dar mi-am venit repede în fire, dându-mi seama că încearcă să mă însele, bătându-si joc de mine. Am năvălit asupra lui să-1 alung si a fugit. în timp ce fugea l-am întrebat de unde este. „Din Iconio, din Iconio“, a strigat si s-a făcut nevăzut. Era asadar din Asia Mică.

Aveau multe temple idolatre acolo. M-am ridicat apoi si l-am auzit cum urla din pădure: ba ca o fiară, ba ca un porc, ba ca tot felul de alte sălbăticiuni. O face doar ca să ne înfricoseze si să încetăm rugăciunea. Insă nu are putere, ne sperie doar în chip mincinos, de departe. Dumnezeu îl tine legat. Nu-1 lasă liber, căci altfel ne-ar omorî, ne-ar sfâsia de vii. Nu te teme, ne ocrotesc Preasfânta Fecioară si Sfintii.

Cum as fi putut să mă mai tem? înotam într-un adânc de bucurie! Nu-mi dovedise putin mai înainte bătrânul puterea sa duhovnicească? Nu mă scăpase de această urgie? Nu-1 alungase departe de mine pe Diavol? Eram bucuros pentru că Dumnezeu îmi descoperise încă un monah adevărat. înaintând privegherea, s-au asezat si alti oameni între noi, astfel că m-am despărtit de bătrânul călugăr. Am dus privegherea până la capăt fără probleme.

După slujbă ne-am odihnit, iar dimineată, când m-am trezit, am aflat că bătrânul Sava - acesta îi era numele - plecase din mănăstire către chilia sa isihastă. Noi urma să stăm si la masă, iar apoi să mergem pentru vecernie la mănăstirea Iviron, ca să ne închinăm icoanei Maicii Domnului Portărita, potrivit dorintei mele.

Indată ce m-am trezit, nenorocirea a revenit, mai sălbatică, mai agresivă. Acum însă stiam ce mi se întâmplă si îl dispretuiam oarecum pe Diavol, după rusinea pe care o pătise de la bătrânul Sava.

Pe măsură ce înaintam pe drumul către Portărita, războiul crestea. Ce furtună neasteptată era aceasta? Gânduri sălbatice, blasfemiatoare, viclene, poruncitoare, năvălind unul după altul cu putere si repeziciune: „Scoală-te! Pleacă! Acum! îndată! Nu te duce la Portărita\ întoarce-te înapoi!“. Nu-mi mai puteam stăpâni mintea. Singurul lucru pe care îl doream era să se mai potolească intensitatea acestui iures, să-mi reziste mintea care era deja pe punctul de a se dezintegra. Sufeream îngrozitor. Eram extrem de posomorât. Dacă nu s-ar fi întâmplat cele cu bătrânul Sava, as fi cedat gândurilor si as fi plecat departe de Portărita, departe de bătrânul care mă găzduia, departe de Sfântul Munte. Am ales însă solutia răbdării si am continuat drumul învăluit în această întunecare. Cu mare greutate puteam gândi coerent, fie si vreun lucru simplu, de pildă: „Unde mi-am pus lanterna?“ sau „Hai să-mi iau pulovărul“. în mintea mea era o aglomerare asfixiantă.

Când am ajuns la mănăstire, majoritatea oamenilor veniti pentru praznic plecaseră. Putinii vizitatori rămasi se aflau împreună cu monahii în biserică pentru slujba vecerniei. Păseam prin biserică afundat în bezna unei chinuitoare confuzii si dureri. M-am oprit în fata icoanei Portărita. Era o icoană mare, de aproximativ 1,5 metri înăltime, ferecată în aur, împodobită cu multe pietre scumpe si alte ofrande de pret. Era cea mai vestită icoană făcătoare de minuni din Sfântul Munte.

Mă aflam la câtiva metri în fata ei. Nici nu-i auzeam pe cântăreti, nici nu-i percepeam pe cei de lângă mine. Mintea îmi era cotropită, incapabilă de a reactiona. In zăpăceala aceea lăuntrică, ochii mi-au căzut pe icoană. „Măicuta mea, ajută-mă!“, am îngăimat cu un urias efort.

într-o fractiune de secundă, exact asa cum apasă cineva întrerupătorul si aprinde lumina, s-a petrecut o schimbare înlăuntrul meu. Mintea mi s-a curătit cu desăvârsire. Nu numai că s-a oprit tot potopul de gânduri urâte, dar au dispărut până si gândurile normale. Mintea mea nu mai functiona. Facultatea cugetătoare se volatilizase. Exista însă altceva, un alt tip de facultate, un nou mod de a percepe, de a simti, de a exista. Un mod de cunoastere non-mental. O liniste si o pace adâncă îmi stăpâneau mintea, într-o adevărată si desăvârsită isihie.

Am văzut deasupra capetelor noastre un nor strălucitor, alb, diafan. Vederea lui îmi metamorfozase întreaga minte. Această lumină era nespus de curată, de sfântă, de plină de bunătate si putere, cu totul opusă stării mele duhovnicesti. Eu îmi vedeam toată mizeria morală. Izvora din mine un miros insuportabil. Eram exact contrariul a ceea ce era acel nor. Cum se îndupleca oare să se apropie de mine? Mi se părea de neînteles. Cum putea îngădui cu atâta bunăvointă mizeria mea? Dragostea si gingăsia pe care mi le arăta mă copleseau până la extaz. Aproape că îmi doream să se îndepărteze, căci mi se părea cu totul nepotrivit si chiar urât să ne aflăm împreună. Revărsa asupra noastră din belsug negrăite daruri duhovnicesti. Miruri frumos mirositoare, duhovnicesti, se pogorau peste mocirla sufletului meu în care clocotea răutatea. Un fir de păr mă mai despărtea de moartea duhovnicească si, iată, mi-a fost dăruită viata...

Privelistea acestui lucru minunat năstea dintr-o dată în sufletul meu cunoastere, întelegere, tămăduire, putere, căintă, recunostintă, iubire, respect, bucurie, întristare pentru păcate, nădejdea vietii vesnice.

Găsesc zadarnică orice strădanie de a schita oricât de vag această nespusă bogătie de viată. Aproape deznădăjduit de neputinta mea, mă opresc aici.

Cât timp a durat această stare, nu stiu. Era ca si când as fi pătruns deodată în tărâmul existentei vesniciei, trupul meu aflându-se totusi sub influenta timpului. îmi amintesc că, atunci când am iesit din biserică la terminarea slujbei, trăiam încă efectele acestei extraordinare schimbări.

L-am întâlnit pe ascet si am început să urcăm spre chilie. Starea precedentă venirii la slujbă, acea ispită teribilă, m-a cuprins din nou, astfel încât mi-am pierdut coerenta gândurilor si a cuvintelor.

Uitasem ce mi se întâmplase în biserică. îmi aminteam numai că se petrecuse ceva important, dar nu mai retineam ce anume.

- Ceva s-a întâmplat în biserică, părinte, dar nu pot să-ti spun pentru că nu-mi amintesc.

M-a privit nedumerit si a atribuit straniile mele cuvinte ispitei prin care treceam - „albinelor“ care se adunaseră, asa încât nu s-a mai preocupat de acest lucru .

Incet-încet lucrurile au reintrat în matca lor firească. M-am întors la starea pe care o numim „normală“, dar am uitat cu desăvârsire acea întâmplare. Ea avea să-mi revină în minte putin câte putin, după multe luni de zile. Abia după mai bine de un an mi-am putut-o reaminti limpede. Se pare că Dumnezeu, pentru pricini numai de El stiute, a adus uitarea, si a îngăduit să-mi amintesc despre toate atunci când am avut cu adevărat nevoie.

După mai multi ani, l-am întrebat pe un bătrân pustnic atunci când l-am vizitat la chilia sa:

- Ce a fost, părinte, norul acela?

După ce m-a ascultat cu atentie, mi-a răspuns:

- A fost harul Maicii Domnului.



>> CAPITOLUL URMATOR >>



MARII INITIATI AI INDIEI SI PARINTELE PAISIE

Cuvânt către cititor
Referintă biografică

PARTEA INTAI - ÎMBOLDIREA SPRE RĂU
Rădăcinile mele
Aris hipnotizatorul
Alexandra
Cineva invizibil mă loveste
Un vis ciudat
Demostene masonul

PARTEA A DOUA - AJUTORUL DUMNEZEIESC
Prima vizită în Sfântul Munte
Intâlnirea mea cu Bătrânul Paisie
"Cu ce drept te amesteci în viata mea?"
Crucea izvorăste mireasmă
Vedenia
Primele mele încercări "duhovnicesti"
"Micile" harisme ale bătrânului
"Metoda" învătăturii bătrânului - Duhul Sfânt
Marea binecuvântare
Ingerul păzitor

PARTEA A TREIA - ÎNTRE DOUĂ TRADITII SPIRITUALE
Intâlnirea cu Swami Yogamukananda
Mind control - "Nu tot ce străluceste este aur..."
"Tras de păr" către Sfântul Munte
Coiful duhovnicesc
Lămurire

PARTEA A PATRA - VIATA MEA ÎN INDIA
India
Intâlnirea la Benares
Călătoria către Babaji - "zeul" întrupat
Himalaya: în ashramul "dascălului dascălilor"
La New Delhi, în ashramul lui Shri Aurobindo
La Mongyr: ashramul lui Satyananda
Oamenii ashramului
Allahabad: a doua întâlnire cu Babaji
Evenimentele spirituale
Mărturia Maicii Gavrilia
Ce am descoperit în biblioteca lor
Din nou în ashramul lui Shri Aurobindo

PARTEA A CINCEA - DUPĂ INDIA, ÎNAPOI ÎN GRECIA
Revenirea în Sfântul Munte
Lumină sau întuneric
Diavolul, îngerul si Maica Domnului
"Operatia"
Mos Ilie ....
Să nu-L ispitesti pe Domnul Dumnezeul tău
Tufa de dafin
Bătrânul străluceste
Vindecarea creierului
Armata
Bătrânul Porfirie
Rugăciunea si mantra
Dumnezeiasca împărtăsanie
Tainele crestine si lucrările magice

PARTEA A SASEA - CUGET, DECI EXIST
Efecte sociale ale învătăturii de credintă în hinduism si crestinism
Yoga: religie sau stiintă?
"Viata armonioasă" sau tehnica înselării
Inviere sau reîncarnare?
Influenta practicii yoga asupra trupului si a mintii
"Dumnezeii" hinduismului
Idolii neamurilor sunt demoni
Meditatie si autohipnoză
Epilog