[ dreapta credintă ] [ drumul sufletului dupa moarte ] [ yoga ] [ magie. vrăjitorie ] [ diavol ] [ sex ] [ avort ] [ noroc ] [ superstitii ] [ OZN ] [ muzica rock ] [ bioenergie ] [ horoscop ] [ noile buletine 666 ] [ alte religii ] [ televizor ] [ vise ] [ stiintă si religie ] [ păcate ] [ canoane ] [ căsătorie familie ] [ rugăciuni ] [ cum postim ] [ asceza ] [ foto galerie ] [ interviuri online ] [ psaltică MP3 ] [ calendar ortodox ] [ cărti ] [ duhovnici ] [ noutăti ] [ index ]
 





DE VORBA CU UN GRUP DE TINERI

   - Am riscat, fratilor. Noi eram în fata lui Dumnezeu. N-aveam ce pierde. Aveai posibilitatea să alegi moartea.

   - Viată sau moarte, dar esti cu Dumnezeu!

   - Aveai toată libertatea să alegi moartea. Eu am fost în cel de-al doilea război mondial până la Stalingrad, prin Crimeea, prin Caucaz, si am fost foarte multumit pentru că am văzut Rusia pe jos, ca un călător care stie să vadă.

   - Unde v-au prins?

   - La Stalingrad; eram 17000 de români. Dar nu ne-au prins; noi nu mai aveam nici cartuse, nici mâncare. Eu am mâncat centuri si curele fripte si tălpi de bocanci; eram muritori de foame. Luai de la bocanci, îti frigeai, si rodeai; crăntăneau.

   - Erati muritori de foame!

   - Da, nu se mai putea. Au murit multi; nu puteai să tii arma în mână, si nu mai aveai nici gloante; nu mai aveai cu ce să te mai lupti.

   - Au fost sabotaje, vânzări?

   - Nu. Nemtii au învins chiar la Stalingrad. I-au azvârlit pe rusi peste Volga, dar nu i-au putut urmări, erau flămânzi.

   - In urmă, partizanii ce făceau?

   - Nu erau atunci. Partizanii au apărut mai târziu, încoace, spre Carpati. Mergeai sute de kilometri, te primea rusul în casă si-ti dădea lapte acru cu mămăligă. Pe noi românii ne-au primit foarte frumos, căci noi eram buni cu dânsii. Cred că era si un consemn între ai nostri, să nu se apuce de prostii căci vor fi executati imediat; dar nu-i împuscau, căci ajungeau să moară în război. Un foarte bun comandant politic de la Mânăstârca, care era evreu, si era de la Cernăuti, profesor universitar destul de destept, profesor de matematică, cu care am avut un conflict dar m-am împrietenit cu el, a spus: ''Noi pe voi românii vă dispretuim, nici nu ne uităm la voi''.

   - Unde? In lagăr la Oranki?

   - Da. Era un comandant politic din lagăr, rus, dar de origine evreiască, si el a spus: ''Noi vă acoperim cu căciulile. Nu tragem nici un foc de armă. Că sunt 22 de ostasi rusi pe un român; poate rezista un om la douăzeci si doi care îl bat din toate părtile si se-nvârte până cade jos? Ii pun căciula la gură si-i gata!'' Numai că eu i-am spus: ''Nici nu puteti să-i adunati pe toti rusii să ne omoare. Nu puteti! Orice armată din toată lumea ridică maximum 20% din populatia validă pentru război. Voi nici n-ati avea cu ce-i hrăni pe soldati. Că dacă nu vă săreau în ajutor americanii cu hrană, pierdeati la Stalingrad, pierdeati si la Moscova, pentru că n-aveati ce să le dati de mâncare. Ostasii vostri mâncau ''casa'' si o pâine mizerabilă. Dar totusi au luptat frumos si asta este de mirare pentru toată Europa''. Soldatii n-aveau motiv să lupte. Dar "tata" Stalin le-a spus: ''Vă dau pământul înapoi''. Exact cum a spus regele Ferdinand înaintea bătăliei de la Mărăsesti: ''Toti tăranii vor fi împroprietăriti cu cinci hectare de pământ''. Si oamenii s-au avântat la Mărăsesti si la Oituz si i-au bătut pe nemti în nădejdea că le dă o bucătică de pământ - cele cinci hectare. Si au primit văduvele pământul. Le-au dat. Dar rusii nu le-au dat nimic la ai lor. Nu le-au dat nimic, numai le-au promis. Vedeti minciuna?

   - Ce zicea comandantul?

   - I-am spus asa: ''Eu stiu că în Europa sunt numai două popoare de echilibru: rusii si germanii. Germania pentru Apusul politic, iar Rusia pentru Răsărit; e mare cât un continent. Si noi, oricum, pentru că ne-ati luat Basarabia si Bucovina, mergem cu nemtii, n-avem cum. De ce să mergem cu dumneavoastră? N-avem nici un motiv. Oricând va fi un conflict între Apus si Răsărit, noi vom merge alături de Apus''. Că, în general, rusii vor să ne desfiinteze ca neam. Că suntem singurul neam pe care vor să-l desfiinteze. Greseala lui Antonescu a fost că a vrut să fie părtas la victorie. Războiul germano-rus era prevăzut peste trei luni. La un moment dat, o coloană de masini nemtesti urcau un deal si s-au oprit toate, că alunecau la vale. Noi, cu cărutele cu coviltire, am trecut înaintea lor. Noi, românii, avem cap politic. Ei n-au prevăzut că nu se va termina războiul în trei luni si a înghetat până si uleiul de pe arme în fata Moscovei care se predase, dar n-au putut s-o ia. Se uitau la ea dar îngheta uleiul de pe arme si n-aveau cu ce trage. Asa a fost voia lui Dumnezeu!

   - După ce ati venit din lagărul de la Oranki, cum ati ajuns de la Bucuresti la Aiud?

   - Toate problemele politice erau judecate de tribunalul militar. Eu eram un luptător împotriva comunismului. Eu am sustinut problema Basarabiei si mi-au spus: ''Poate ai dreptate, dar nu se pune asa problema!'' Dosarul a fost făcut din Rusia si m-au judecat la Moscova, la Tribunalul Militar si m-au condamnat la moarte, în 1948. Dar eu am strigat ca Sfântul Apostol Pavel: ''Sunt cetătean român! Să mă judece patria mea!'' Când ne-am întors din Rusia împreună cu altii, un basarabean mi-a spus ce scria în dosarul meu: ''Mare putere de convingere, mare dusman al comunismului! Să-l aveti în vedere, voi securitatea română''. Foarte bine m-au categorisit. N-am fost supărat pentru asta! Foarte priceput politrucul acela de acolo! Primul care m-a anchetat a fost un evreu din România. Era la o unitate militară rusească, cu care am fost coleg de scoală primară aici la Hârlău. S-a purtat frumos. Deci, am fost dus mai întâi la închisoarea militară din Bucuresti, în 1948. Era depozit de oameni politici. Eu veneam cu dosarul gata format, dar trebuia si aici să trec prin tribunal, ca să mă judece si să mă condamne si românii, că rusii n-aveau voie să mă condamne, că lagărul în interiorul lui nu era rusesc.

   - Pe câti ani v-au condamnat la Bucuresti?

   - Intâi pe viată, si apoi pe 25 de ani. Dar n-am făcut nici sapte ani, că tot s-au dat decrete, si-au fost eliberati toti. Dar mie nu mi-au dat drumul acasă. M-au trimis cu domiciliu obligator în Bărăgan.

   - Câti ani ati stat în Bărăgan?

   - Trei ani. Am lucrat la orezărie, la fermele de stat.

   - Intre ce ani ati fost cu domiciliu fortat?

   - Intre 1956 si 1958. Acolo eram toti într-un sat părăsit de bănăteni. Toti fosti condamnati care terminaserăm puscăria. Nu ne-a dat drumul acasă la nici unul, ci ne-a trimis la muncă sub pază la fermele de stat. Era o foarte puternică fermă de stat, plus orezăria. Avea câteva mii de hectare. Asta în Bărăgan, aproape de podul Giurgeni care trece spre Vadul Oii-Giurgeni, ce duce spre Constanta.

   - Am înteles că ati făcut o biserică acolo?

   - Nu, am găsit-o făcută. Acolo au fost deportati bănătenii. Au stat cinci ani.

   - Sotiile celor condamnati veneau acolo la sotii lor?

   - Da, dar cu aprobare de la minister, bineînteles. Chiar si cu copiii. Dar condamnatii nu aveau voie să părăsească locul. Chiar până la Fetesti sau la Vadu-Oii aveau nevoie de aprobare. Dar eu am fugit de două ori la Bucuresti, fără forme. Nu m-au prins. Am stat prin Bucuresti trei, patru zile.

   - Aveati voie să faceti slujbă la biserică?

   - Eu, când am ajuns acolo, am găsit o biserică făcută de bănăteni, că n-au fost numai nemti, ci si români. Niste basarabeni si bucovineni care s-au oplosit pe lângă satele de granită, către Iugoslavia. Si dacă i-au deportat pe nemtii din Banat, i-au luat si pe ăstia si i-au dus pe Bărăgan. Ei si-au făcut o biserică de lemn si din pământ. Am găsit acolo un preot foarte activ. Insă, fiind deportat din loc în loc, a murit la Aiud, greu bolnav. El a făcut o biserică acolo, în colonia din Bărăgan, ca un fel de sură din vălătuci de pământ si acoperis din stuf. Catapeteasma era tot din vălătuci, fără pictură. Mică, asa de vreo zece metri. Noi ortodocsii nu eram multi. La început, într-un sat de 700 de case, am fost numai cinci români de toti. Pe urmă au început a veni, de am ajuns la vreo două, trei sute. Toti veneau la biserică. Nu exista! Intâi mergeam la militie, semnam de prezentă, apoi ne duceam toti la biserică. Acolo era un preot, Tarcea, care fusese deportat. A murit la Aiud. Fusese deportat cu un grup de români, basarabeni si bucovineni. Vreo 20 de familii. Ei au făcut biserica asta. Noi am găsit pe preotul acela, dar el nu mai avea cu cine sluji, că le dăduse drumul la nemtii bănăteni. Tot atunci s-au dus si românii. Au rămas numai vreo două, trei familii de basarabeni si vreo două, trei de bucovineni care n-aveau unde se duce. Ne-au dus acolo frumos si mie mi-au spus: ''Dumneata alege-ti o casă de aici''. Casele erau toate goale, fuseseră locuibile. Inaintea noastră fusese un lot de detinuti, de vandali, care arseseră usile, folosindu-le ca lemne de foc. Eu însă am nimerit o casă foarte bună, pe care mi-a cedat-o o doctorită, care stătuse acolo, tot deportată. Până la urmă i-au dat drumul si ei. Ea, stiind că-s preot, mi-a cedat-o mie. Când a venit un preot greco-catolic, care putea să stea în altă casă, s-o lipească, s-o repare, l-am luat la mine. El într-o cameră si eu în cealaltă. Doctorita avusese două camere si un antreu. Ferma îti dădea un pat, o masă, două scaune; îti dădea saltea, îti dădea pătură si pernă. Erai angajatul lor, să lucrezi la dânsii. Iscăleai, te duceai acasă, te instalai si la urmă predai locuinta.

   - Bani nu vă dădea pentru trai?

   - Ba da. Puteai câstiga până la paisprezece bani pe oră. Restul îl tinea Ministerul de Interne pentru leafa celor ce ne supravegheau. Pentru că erau multi angajati, cărora noi le făceam salariul. Ei trăiau din munca noastră. Ca puscăriasi, noi plăteam întretine-rea si leafa celor care ne păzeau să nu fugim. Eu am fugit de două ori! Am plecat ziua si am venit ziua!

   - De acolo cum ati ajuns iar la Aiud? In mod normal trebuia să vă dea drumul acasă.

   - N-am crezut niciodată că or să ne dea drumul. Incă ne-am mirat că totusi acolo am stat într-o semi-libertate. Noi eram între noi si eram foarte bine organizati, fratilor. Foarte bine organizati politic si religios. Nemaipomenit.

   - Si cum ati ajuns totusi de la Bărăgan iar la Aiud?

   - Am ajuns, pentru că toti am fost trimisi în lagăre. Toti.

   - Motivul?

   - Pentru că făceam propagandă religioasă! Predicam în fiecare Duminică, fără aplicatii politice, dar în duh ortodox si românesc. La un Crăciun, de exemplu, am vorbit despre crestinarea românilor, cum ne-am născut români si crestini în acelasi timp, adică, simultan. Pur si simplu religie si istorie am făcut. Că doi ani si jumătate numai eu am predicat în bisericuta aceea, vorbindu-le despre Hristos si despre neamul nostru românesc. Astfel, mângâiam sufletele celor deportati, prin cuvânt, rugăciune, spovedanie, cărti sfinte si Sfânta Impărtăsanie. Era plină si pe-afară biserica de oameni. Toti aveau nevoie de preot, de încurajare, de sfat. Problemele erau întotdeauna cu cuprins religios si istoric. Tineam lectii frumoase, fratilor. Nu erau pentru zece minute. Predicile tineau si o oră. Veneau si neamuri de-ale puscăriasilor si stăteau cu gurile căscate.

   - De aceea v-au trimis înapoi la Aiud?

   - Nu m-au dat înapoi la Aiud. Numai pe cei mai reprezentativi ne-au dus la securitate la Constanta. Acolo ne-au condamnat din nou. Pe mine, la 25 de ani, pentru că eram seful lotului! Era prin anul 1959. Cel mai putin s-au dat 23 de ani! Când venea câte un lot nou la Aiud, spuneau: ''Vin americanii''.

   - Si detinutii politici ce asteptau?

   - Nu aveau nădejde în altă parte. Ei se întrebau: ''Câti dolari ne vor da americanii pentru ziua de astăzi?'' Ce mai râdeam eu de ei, care veneam din Rusia. Eu eram mai bine informat si le ziceam: ''Or veni ei americanii. Ii asteptăm de peste 50 de ani!'' Să mă bată, să mă sfărâme, nu altceva. Eu stiam că războaiele nu sunt în fiecare zi. Rusii nu erau pregătiti de război; iesiseră învingători prin întelegerea de la Ialta. Nu mai puteau să schimbe o hotărâre luată între presedinti, căci evreii au condus toată istoria si politica; tot războiul al doilea mondial.

   - Ati fost închis în 1959 împreună cu Părintii Dumitru Stăniloae, cu Benedict Ghius si Arsenie Papacioc?

   - Da. Cu Părintele Arsenie sunt în corespondentă. Dar ei n-au fost în lot cu mine. Pe Părintele Arsenie, în schimb, l-am găsit în ultima fază bolnav la Aiud la puscărie, la zarcă. Era tare îndrăznet călugărul ăsta! Mi-a plăcut. Era în luptă permanentă cu părintele Ioan de la Vladimiresti, care sustinea ''vedeniile'' maicii Veronica. Acum aud că si-a schimbat părerea. Erau în contradictie. Părintele Arsenie era cu Părintele Cleopa si cu Sihăstria, iar celălalt era cu Vladimirestii. Era luptă mare în care trebuia să mă bag eu. Cel mai combativ era Părintele Arsenie. Celălalt era linistit, cuminte, dar sustinea niste prostii... Era atasat de aberatiile lor.

   - Deci, la Constanta v-au condamnat din nou.

   - Da. Printr-un nou proces. Intâi ne-au condamnat pe toti în bloc, pe viată. Pe urmă, prin decret, ne-au dat câte 25 de ani, că asa se făcea. Si asa că, ori aveai un an sau 25, tot în 1964 ne-au dat drumul. Printre ultimii cinci am iesit si eu de la Aiud si am venit cu trenul direct la Iasi. Am stat o noapte în gară la Iasi si am ajuns la ora sapte la Mitropolie. Apoi am citit împreună Acatistul Sfintei Parascheva, de multumire că ne-a ajutat Dumnezeu să iesim cu constiinta curată din puscărie. Călugării se uitau la noi dar nu ne cunosteau, că eram în haine civile.

   - Nu ati fost un timp si acasă, în libertate, între anii 1942

   - 1964?

   - Nu, fratilor. Tot timpul, fără pauză, am fost închis. Din '42 până în '64. Doar formele de condamnare erau diferite. Mai usor a fost Bărăganul.

   - Vi s-a părut mai grea puscăria de la Oranki sau cea de la Aiud?

   - Cea de la Oranki! La Aiud era civilizat. Te pedepsea, dar nu te omora. Au fost perioade când te omora, dar în general îti respecta drepturile tale. A vorbit într-o seară, la ''Memorialul durerii'', directorul puscăriei de la Aiud, colonelul Crăciun...

   - La Mânăstirea Solovki n-ati ajuns niciodată?

   - Nu, n-am fost. A fost tranformată în închisoare sub comunisti.

   - Se spune că multi au murit si acolo.

   - Multi au murit, în toate lagărele. Milioane. Se spune că aveau si la Oranki milioane. Cât am stat eu în lagăr la Oranki, eram în jur de 20000 de oameni. Nu se putea mai mult. Gândeste-te că era o mânăstire. Gândeste-te că doar sase-sapte sute de oameni pot să fie adăpostiti în mod normal. Dar asta este important, fratilor, că Oranki a fost o mânăstire de nobili, toti oameni culti. Mânăstire cu tipografie, cu bibliotecă, unde editau cărti sfinte ortodoxe pentru întreaga Rusie. Si alte mânăstiri aveau tipografie, dar asta era numai de rusi intelectuali nobili. Au fost si boieri si scriitori care s-au călugărit.

 




carti ortodoxe librarie